- Cutremur − culturalism, tehnologism și educație
Abordarea științifică a pericolului exclude idei construite cultural despre frică, incluzând doar factori mai pragmatici, remarcau în 1982 Douglas și Wildavsky (1). Atitudinea în fața dezastrelor naturale și credințele legate de acestea își au sursele în diferite religii sau tradiții morale.
În cazul 3.11 (prescurtarea cutremurului urmat de tsunami în Tohoku – Marele Dezastru din Estul Japoniei – din 2011) „cultura colectivistă”, „spiritul comunitar” și „atitudinea budistă” au fost considerate principalele avantaje în mobilizarea viguroasă de după calamitate. Mai degrabă decât tehnologismul – ideea că totul se datorează tehnologiei
și bunăstării economice −, culturalismul − importanța centrală a unei culturi în forța organizatoare – a salvat situația, ne spuneau The National Post si Associated Press in 2011:
„calmul extraordinar al arhipelagului în condiții în care probabil în orice alt loc s-ar fi ajuns la haos”
„Cultura japoneză încurajează responsabilitatea individuală în parallel cu un puternic simț al solidarității, iar această combinație este una foarte solidă”, considera sociologul Frank Furedi.
„În cultura japoneză, există un soi de nobilitate în suferință, strângând din dinți, căutând interior resursele spirituale și psihologice”, explica antropologul John Nelson.
„Mi se pare o atitudine budistă” […] “Occidentalilor le-ar putea parea pasivă, dar nu este așa. E nevoie de foarte multă putere pentru a rămâne calm în fața terorii.” declara antropoloaga Glenda Roberts.
Teoriile abundă când vine vorba despre ce anume îi face pe japonezi să fie atât de rezilienți și cooperanți. Unii citează nevoia istorică de a munci împreună pentru a crește orez într-un arhipelag supra-populat și ușor pradă dezastrelor naturale. Alții se gândesc la natura ierarhică a relațiilor umane și la frica – că tot vorbim de frică – de a se face de rușine în fața altora.
În tradiția creștină, cutremurele sunt asociate cu sfârșitul lumii. Scenariile apocaliptice sunt o problemă, pentru că transformă cutremurul în coșmarul la care nimeni nu vrea să se gândească și care toată lumea speră că nu se va întâmpla, cum este cazul în România. În acest sens, gânditul la cutremur este similar cu vizionarea de filme apocaliptice. Iar accesul contemporan vizual, aproape instantaneu, la informații despre dezastre naturale din diverse părți ale lumii, deși ar trebui să fie evocativ, seamănă tot cu ficțiunea.
Apoi, odată cu abandonul extensiv de către Stat al problemelor sociale și trecerea responsabilității către individ, în ultimii 25 de ani, România a suferit de o formă mult mai acută de neoliberalism decât Japonia, care încă este o cultură colectivistă.
În plus față de diferențele și tradițiile culturale, mai intervine și memoria. Un cutremur major într-un anume loc este un eveniment relativ rar, astfel că până și indivizii care locuiesc în zone cu risc seismic mare au o experiență personală redusă, uneori inexistentă. (2) Frecvența cutremurelor este relativ mare în Japonia, ceea ce crește atât experiența cât și prevenirea riscului: între cutremurul din Kobe în 1995 și 3.11 au trecut doar 16 ani. Amintirile pe termen scurt și mediu sunt foarte importante pentru a mobiliza constructiv frica unei generații, iar din acest punct de vedere 1977 s-a întamplat „de prea mult timp” (aproape 40 de ani).
Apoi, obiceiurile riscante sau comportamentele periculoase sunt conform cu stilul de viață modern, iar încălcarea normelor reflectă o creștere a bunăstării care maschează vulnerabilitatea. Mileti (3) este de părere că orice îmbunătățire a acestei vulnerabilități trebuie să include soluții practice simple. Bunăstarea, tehnologismul sau culturalismul unei țări, cum e cazul Japoniei, sunt importante, dar nu suficiente.
Argumentul nostru este ca succestul gestionării cutremurului în Japonia rezidă în educație. Vom arăta importanța acesteia comparând Japonia și România după două dimensiuni de analiză: școala și managementul riscului.
- Cutremurul în școală
În mai 2010, Ministerul Educației, Culturii, Sportului, Științei și Tehnologiei (MEXT) din Japonia a raportat rezultate importante despre comportamentul la evacuare în caz de cutremur (4). Studiul expune cele patru principii ale acestui comportament, verificate la cutremurele precedente:
1. Căutarea unei mobile rezistente ca refugiu
2. Protejarea capului și ascunderea trupului
3. Nepărăsirea clădirii odată ce cutremurul a fost perceput
4. Verificarea surselor de foc în timpul cutremurului
Primul principiu, de exemplu, dovedise rezultate mixte. La un cutremur cu magnitudinea 6 sau 7 pe scara Richter este greu să cauți sau să te deplasezi către mobile, din cauza dezechilibrării. Apoi, 10% din decesele în cazul cutremurului din Kobe s-au datorat fie prăbusirii mobilelor, fie în timp ce oamenii încercau să ajungă la ele. În cazul tuturor celor patru principii existau și supraviețuitori și morți printre cei care au încercat să le urmeze.
Dar importanța acestui raport, realizat cu mai puțin de un an înainte de 3.11, nu a constat în consolidarea sau critica celor patru principii, ci în sublinierea faptului că indivizii trebuie să fie capabili să ia decizii rapide în funcție de situația în care se află. Fiecare persoană trebuie să reacționeze corect în funcție de ceea ce a învațat la școală. (5)
Pentru a face astfel de afirmații într-un raport, Guvernul trebuie să fie destul de sigur pe practicile educaționale existente. În astfel de situații oamenii folosesc heuristica (6) – rezolvarea unei probleme cu o soluție practică imperfectă, dar suficientă pentru scopul imediat, pentru care se folosesc de intuiție, bun simț, stereotipare etc. – judecând situații complexe prin analogie cu situații simple. Pentru a lua o decizie bună în câteva secunde, sub impactul terorii, este nevoie de antrenament, adică învățare și apoi repetare, până ce procesul devine reflex, precum condusul mașinii.
În Japonia există programe educaționale speciale în caz de cutremur, la nivel preșcolar și școlar. Cele două cele mai importante și intensive sunt în școala primară. Primul, organizat de MEXT, formează învățătorii pentru cursurile speciale despre ce trebuie să facă copiii în caz de cutremur. Cel de-al doilea introduce ore cu specialiști ai administrației locale – fiecare prefectură are un Consiliu al pregătirii pentru dezastru – care, așa cum am avut ocazia să observăm la Tokyo, îi învață pe elevi despre tehnici de supraviețuire la stres și importanța exersării în mod regulat.
Există studii care atestă că expunerea cât mai devreme la educație în acest sens crește potențialul de estimare a pericolului și duce la o mai bună pregătire pre și post dezastru. În multe statistici post 3.11, părinți au declarat că nu ar fi supraviețuit dacă nu-și ascultau copiii.
Comparativ, în România, Inspectoratul General al Situațiilor de Urgență (IGSU), subordonat Ministerului Afacerilor Interne, este cel care are în grijă toate programele educaționale despre cutremur și alte dezastre naturale. IGSU lucrează în parteneriat cu Minsterul Educației și Cercetării, precum și cu alte instituții, cum ar fi Consiliul Național al Audiovizualului, pentru a propune materiale informative generale, disponibile pe site-ul IGSU.
La începutul lui 2015, IGSU a lansat Campania națională de informare și pregătire a populației, alegând un slogan destul de nefericit: „Nu tremur la cutremur” (7); în interviurile pe care le-am realizat în 2015 puțină lume auzise de campanie și încă și mai puțină văzuse materialele incluse. Admitem că lucrurile ar putea sta altfel în prezent. Invățătorii/profesorii au libertatea de a folosi aceste materiale și datoria de a informa elevii de două ori în școala primară, odată în gimnaziu și încă odată în liceu (8), adică un total de patru ori în doisprezece ani de școală. Formatul și conținutul sunt hotărâte de fiecare profesor, fără implicarea vreunui specialist.
Între 2013 și 2014 am observant predarea prevenirii în caz de cutremur în școli din România, după care am predat noi înșine lecții de prevenire. Majoritatea elevilor nu aveau nicio cunoștință despre lucrurile de bază pe care le-ar avea de făcut în cazul unui cutremur sau cum să fie pregătiți pentru un dezastru natural în general (nici măcar nu puteau face diferența între măsurile care trebuie luate în caz de cutremur sau incendiu).
Ziua Prevenirii Dezastrelor ilustrează și ea diferențele radicale în ceea ce privește educația legată de cutremur și politicile aferente. De fiecare 1 septembrie, Japonia sărbătorește Ziua Prevenirii Dezastrelor. Data nu este aleasă la întâmplare: pe 1 septembrie 1923 a avut loc Marele Cutremur din Kanto, cu o magnitudine de 7.9 pe scara Richter, devastând Tokyo, Yokohama și alte prefecturi vecine. Unul dintre cele mai catastrofale cutremure din istoria Japoniei a coincis cu un taifun care a ajutat la împrăștierea incendiilor izbucnite din cauza cutremurului.
Consiliile locale organizează exerciții de urgență pe durata întregii zile. Unele constau în feritul de obiecte în cădere, altele în evacuări rapide ale clădirilor. La numeroase școli primare și gimnaziale, fiind prima zi după vacanța de vară, exercițiile fac parte din ceremonii. În 2012 am asistat la un astfel de exercițiu, în care toți elevii părăseau clădirea școlii cu ghiozdanele pe cap. În 2013 am asistat, într-un parc din Tokyo, la activități similar organizate pe o platformă seismică, ce includea un simulator de cutremur. Psihologic și metodologic, Ziua Prevenirii Dezastrelor are o greutate.
Și în România IGSU organizează o zi a prevenirii dezastrelor, în prima marți 13 a anului, plasând elementul psihologic în superstiție și dându-i astfel un aspect fie fatalist, fie ironic, după caz. Faptul că data este alta în fiecare an o face imposibil de reținut. În 2013 a fost august, în 2014 mai. IGSU a organizat ateliere de informare pentru părinți și copii, cu o atmosferă care ne-a părut mult prea informală. Nu am găsit nicio informație despre dacă sau ce s-a întâmplat în 2015 și 2016.
- Managementul riscului seismic
Japonia este faimoasă pentru tradiționalul design al clădirilor, astfel încât să fie rezistente la cutremur. Gojunoto este o pagoda ridicată în 1407 în orașul Nara, cu risc de prăbusire practic nul. Cele cinci etaje oscilează în faze opuse, împiedicând colapsul structurii. Aceeași tehnică este folosită la construirea clădirilor moderne.
În 2012, 75% din clădirile din Japonia au fost declarate rezistente la cutremur. Planurile de îmbunătățire a pregătirii pentru cutremur include creșterea acestui procent la 90% și introducerea unor scutiri de taxe suplimentare pentru modificările necesare. Trebuie însă menționat că viața clădirilor în Japonia este relativ scurtă, astfel încât majoritatea celor existente sunt construite recent și cu noile standarde de siguranță. Aceste standarde sunt folosite ca instrumente de marketing pe piața imobiliară, accelerând astfel utilizarea ultimelor tehnologii.
Un exemplu de astfel de tehnologie a fost rezultatul constatării că majoritatea accidentelor dintr-un spital în timpul cutremurului din Kobe au fost rezultatul prăbușirii bârnelor sau a mobilierului; în prezent, mobilele sunt fixate în pereți, tavanul și plafonul ranforsate cu oțel, la fel și fundația.
Același neoliberalism de care vorbeam în prima parte ar putea fi explicația pentru slabele standarde de siguranță ale clădirilor construite după 1989 în România și dificultățile de impunere a normelor în fața profitului pieței imobiliare, pe un mecanism al vulnerabilității, în totală opoziție cu ce se întâmplă în Japonia. În plus, deși în anul 2000 a început un program de consolidare a clădirilor din București, până în 2013 fuseseră finalizate doar 16.
Dar să nu insistăm pe ranforsarea clădirilor, care este un process îndelung și costisitor, ci să ne oprim puțin la măsurile „post”-cutremur. În Japonia, fiecare cartier are adăposturi menținute în perfectă stare, pregătite pentru prim-ajutor. Cetățenii poartă la ei în permanență o broșură cu harta acestor adaposturi și câteva informații de bază. Geanta de supraviețuire e mereu la îndemână, pregătită cu provizii de genul încărcătoare solare sau conserve. În afară de instituții speciale pentru situații de urgență, de tip Crucea Rosie, există o multitudine de voluntari, de la medici la ingineri și alți specialiști, extrem de bine pregătiți, în baze de date ușor accesibile.
În România nu există un plan de acțiune general sau local, nici spații de tip adapost, totul fiind lăsat la mâna responsabilității individuale sau a micro-planului. Locuitorii nu au nici cea mai vagă idee despre unde trebuie să meargă în caz că li se prăbușește clădirea la cutremur; școlile și clădirile publice care au fost desemnate oficial pe post de adăposturi în caz de dezastru natural nu sunt echipate pentru prim-ajutor și nici nu stochează provizii. Unele clădiri au adăposturi antiatomice la subsol, dar de obicei acestea sunt încuiate, cu cheia la șeful asociației de proprietari, și majoritatea sordide sau parțial inundate, fără provizii. Cultura genții de supraviețuire nu există. Există cultura depozitării de alimente, dar în spiritul războiului și al lipsei de resurse: făină, orez, zahăr etc., inutile în caz de calamitate.
Primăria Bucureștiului pretinde că ar fi distribuit, în 2013, 4000 de genți de supraviețuire locuitorilor clădirilor cu bulină; unii cetățeni au declarat că au primit lanterne și fasole uscată, dar nu și apă sau baterii. Indiferent de folclor, gestul este unul superfluu în contrast cu declarația fatalistă a fostului primar că, în caz de cutremur puternic, jumătate de milion de oameni, mai mult de un sfert din populația Capitalei, ar rămâne fără acoperiș.
Marile cutremure au o recurență de cincizeci de ani în România, iar ultimul devastator a avut loc în 1977, astfel încât Guvernul consideră că e nevoie de acțiune. Ce anume însă reprezintă această acțiune, în afară de o campanie de animații, rămâne un mister.
Comparația între Japonia și România poate fi considerată una inegală, între o țară dezvoltată și una încă în curs de dezvoltare, cu diferențe majore, atât culturale, cât și de acces la noile tehnologii. Dar educația și seriozitatea, implementate de la vârste fragede, sunt mai puțin costisitoare, ușor accesibile și transferabile. Este, așa cum am arătat, și cazul altor măsuri de prevenire a riscului seismic. Cu toate acestea, surprinzător, până și la capitolele unde România ar putea compensa, diferențele par de nedepășit, mai ales când vine vorba de atitudine.
Articol realizat de: Raluca Nagy şi Horea Sibişteanu și publicat în volumul „București. Orașul Vulnerabil”, ca parte a proiectului Seismic Alert. Cartea a fost realizată cu sprijinul MKBT: Make Better și a OAR (Ordinul Arhitecților din România).
Notele și bibliografia articolului sunt disponibile aici.
Proiectul Seismic Alert, dedicat conștientizării riscului seismic în București, continuă în 2017 cu sprijinul:
