cutremur – ALERT

Dincolo de bulina roșie : Studiind locuirea și activitățile în clădiri cu risc seismic ridicat

Am ajuns săptămâna trecută la Santiago de Chile cu un proiect de cercetare. În prima zi, am luat liftul în clădirea unde voi locui o perioadă și am apăsat butonul indicând etajul 21. Mai era în lift o doamnă care a exclamat, îngrijorată: „ah, 21, cum stai acolo băiatule, la următorul cutremur ar fi fatal! Îmi amintesc și acum ce panică a fost anul trecut”.

Ce-i drept, Santiago este afectat foarte des de cutremure puternice – în 2015 ar fi fost mai mult de 500 de cutremure peste 4 grade pe scara Richter! – dar sunt de obicei foarte puține victime, datorită codurilor de construcție foarte stricte. La etajele superioare însă, zguduirile sunt atât de puternice, că lasă locuitorii traumatizați – după cum mi-au mărturisit deja mai mulți pe aici. Efectul interacțiunii din lift și a conversațiilor ulterioare nu s-a lăsat așteptat – creierul a intrat într-un mod de panică și simt la fiecare pas că acum, în fiece secundă, ar putea începe un alt cutremur de 7 grade. Știu, rațional, că riscul este limitat, iar puținele victime în Chile de la ultimele cutremure erau în locuințe de chirpici din zone periurbane, dar o stare de panică și anxietate marchează fiecare zi de când sunt aici, fără a o putea încă digera. Dar, la cum îmi spuneau alți nou-veniți, la un moment dat te obișnuiești cu ideea și viața continuă. Situația subliniază, mai mult decât orice, disonanța între partea rațională – riscul redus de pericol direct de vătămare – și partea emoțională – anxietatea față de experiența zguduirii însăși, atât a mea, cât și a femeii din lift. În cercetările făcute de studenții mei anul acesta în București, disonanța reapare în cazul locuirii cu risc seismic, dar în sens invers. A locui sau lucra în clădiri expertizate tehnic ca fiind de risc I ar însemna, la prima vedere, rațional a fi expus unui risc direct de pierdere a vieții, și/sau a locuinței. Dar ceea ce sugerează cercetările masteranzilor, oglindind discuții despre problematica riscului în științele sociale, este că locuitorii dezvoltă o serie de mecanisme cognitive, emoționale și socio-materiale pentru a trăi în condiții de risc.

Proiectul de cercetare interdisciplinar a vizat locuirea și desfășurarea de activități în clădirile expertizate cu risc seismic ridicat („cu bulină”). Studenții de la SNSPA (Masterat Antropologie) și UAIUM (Masterat Urbanism și Politici Publice) au lucrat în echipe interdisciplinare, explorând cartiere și povești de viață, problematizând metodologii de cercetare și etică, și constant interogând preconcepții și așteptări. (1)

Am pornit discuția de la un număr de teme și întrebări. În primul rând tema locuirii/activității desfăsurate în condiții definite din exterior ca fiind de risc. Care este viața de zi cu zi pentru locuitori și angajați în astfel de clădiri? O întrebare secundară a fost care este efectul prezenței clădirilor cu risc seismic în imediata vecinătate (ex. case sau terase adiacente unui calcan de bloc interbelic „cu bulină”, deci în risc conex de distrugere sau deteriorare). O a doua temă s-a legat de așteptări și problema responsabilității. Ce viziune au locuitorii și cei care lucrează în spații comerciale etc privind posibilitățile de consolidare? Cu privire la consolidarea clădirilor, care sunt așteptările celor care locuiesc/lucrează în astfel de situații față de autorități publice, organizații non-guvernamentale, cartier sau proprii vecini? Dacă au avut deja o experiență de discuții cu anumiți actori, cum a fost această experiență? În ce măsură se negociază/se discută colaborări și organizarea de grupuri de acțiune? Masteranzii au intervievat proprietari și chiriași, locuitori și agenți economici. Uneori au avut abordări diferite. Antropologii au creionat mecanismele pentru a face față locuirii cu risc seismic, arhitecții și urbaniștii au venit cu propuneri și soluții. Alteori și-au contopit ideile și și-au provocat „limitele” și lentilele disciplinare pentru a realiza că normativul și analiticul pot să fie într-un dialog și nu numai în competiție. Au reflectat asupra eticii de a cerceta un subiect delicat – cum poți vorbi despre astfel de lucruri cu oamenii?

La final, cadrele interpretative au fost multiple, teoriile antropologice sau cognitive s-au succedat, „bunele practici” din urbanism și politici publice invocate au fost multiple. Dar am decis să las aici în prim plan vocea locuitorilor interlocutori:

I. Decizia de a rămâne în clădirile cu bulină.
A. Confort
„aici am stat 30 de ani, am investit, este un loc comfortabil” (parafrazare)
„apartamentul este generos și ne permite să ne desfășurăm activitățile artistice de zi cu zi, fără să mai fie cheltuieli în plus legate de un alt spațiu pentru creație.” (parafrazare)
B. Neîncredere în expertizare
„Nu era nevoie să fie pus [imobilul] pe listă! … S-ar putea să cadă și cele fără bulină, și cele construite mai recent, așa că nu am nicio siguranță, chiar dacă mă mut … Cei de la Primărie sunt niște escroci!”
„arată bine, nu are nici o crăpătură”
„A pus un avocat ochii pe clădire și atunci a apărut bulina.”
C. Neîncredere în consolidare
„Nici nu e cazul de reconsolidare. Vedeți dvs. e o clădire măsea – lipită de alte 2 case. Nici nu ar avea cum să o reconsolideze decât prin interior, pe afară nu e loc […] Eu mi-am băgat toți banii în casa asta și nu las pe nimeni să mi-o strice. Ati văzut cum se face consolidarea pe interior? E dezastru.”
„o dezordine în munca lor [a autorităților ]”
D. Strategii și mecanisme
„Nu mă interesează că se poate întâmpla ceva, că are bulina. Au mai fost cutremure de atunci. Le-am simțit pe toate, dar nu s-a întamplat nimic, nu a căzut nimic. Nu am nici un sentiment, frică, omul o viață are.”
„o să mă așez în tocul ușii dacă vine” (parafrazare)

II. Responsabilitate pentru consolidare
A. Primăria
„Eu aș depune documentația necesară consolidării blocului. Decizia revine Primăriei. Și responsabilitatea, tot Primăriei. De aceea, aș fi de acord cu obligativitatea consolidării acestui gen de clădiri. Prin mutarea locatarilor în alte imobile, scutirea de la plata sau crearea de facilități de plată și consolidare. Nu vei obține niciodată unanimitate în rândul locatarilor”
„Legislația ar trebui modificată în așa fel încât responsabilitatea să revină în totalitate autorităților”
„Responsabilitatea reabilitării revine autorităților, cu atât mai mult cu cât e vorba și de imaginea orașului”
„Locatarii sunt de acord cu consolidarea, pentru că au trecut acele vremuri în care le era frică de acest lucru, și trebuie să se dea o lege în care să vizeze locatarii, pentru că este în interesul lor și al publicului, o lege care să fie la limita în a-ți respecta proprietatea, dar va fi în regulă și cu domeniul public”
B. Locatarii
„Locatarii blocului ar trebui să facă ceva și administratorul, să aducă niște planuri și să facem ceva împreună. Eu sunt din Moldova și am învățat că trebuie să ne gospodărim singuri, păi nu?”
„proprietarii sunt de acord cu reconsolidarea, dar Primăria pune probleme”

Rezumatul unei echipe de masteranzi:

„[Ni] se pare că unii chiar sunt înverșunați împotriva autorităților și chiar se „luptă» cu ele ca să nu fie dați afară și sunt împotriva bulinei considerând că nu-și are rostul. Alții așteaptă încă ca autoritățile să intervină, deși speranțele sunt slabe, și păstrează bulina ca să fie în vizor pentru eventuale consolidări. Iar altora le este indiferent, mai ales dacă sunt chiriași și stau pe perioada scurtă sau nedelimitată, spun că autoritățile nu fac oricum nimic. În ceea ce privește teama de riscul seismic, aceștia fie spun că e o prostie să stai cu frică, alții nu au unde să se mute pentru că, având bulina, nimeni nu prea vrea să cumpere și dacă da, la un preț mic, dar sunt conștienți de pericol. Pe viitor, mai nimeni nu va vrea să se mute, doar chiriașii care nu se gândesc oricum la stabilitate (mai sunt unii care se gândesc că dacă ar pleca, probabil că ar păstra și chiria acesta ca să aibă unde să se întoarcă).” (2)

Putem reflecta la aceste rezultate examinând însuși conceptul de locuire sub risc sau riscul în sine. Începând cu anii 1990, în științele sociale s-au afirmat în mare două teorii privind riscul: cea a antropoloagei britanice Mary Douglas și a politologului american Aaron Wildavsky, care leagă riscul de cultură și o a doua, cea a societății riscului, promovată de sociologii Ulrich Beck și Anthony Giddens. Acestea situează riscul într-un cadru mai amplu social și cultural, susținând că atitudinea față de risc nu este, deci, explicabilă prin teoria alegerilor raționale – oamenii nu iau decizii legate de risc prin o cântărire matematică a probabilităților.

Teoria culturală a riscului susține că relația dintre indivizi și risc depinde de cadrul socio-cultural din care provin; indivizii adoptă comportamente specifice legate de risc în funcție de principiile susținute de grupuri sociale sau instituții de care aparțin. Douglas și Wildavsky, analizând raportarea la două teme de risc pentru comunități din Statele Unite în anii 1980 – poluarea aerului și energia nucleară – au observat o diferențiere de atitudini între oameni în legătură cu reperele lor socio-culturale. Pentru cei cu repere colectiviste, egalitare, riscul este maximizat, pentru că temerea de dezastre de mediu devine justificare pentru restricționarea industriei văzute, totodată, ca sursă a inegalității. În contrast, pentru cei cu repere individualiste sau ierarhice, riscul de mediu este respins, oglindind de fapt dorința lor de a limita intervențiile în domeniul privat.

În cazul riscului seismic în București, teoria culturală poate în mod similar lega minimizarea riscului seismic de către un număr de persoane cu repere sociale, precum lipsa generală de încredere în instituții (motivând deci argumentul că expertiza nu are temei sau că o consolidare făcută de primărie va fi deficitară) sau de repere fataliste (va fi ce va fi), individualiste (nu este risc și nu vreau să vină statul să confiște proprietatea/renoveze cum vor ei) sau ierarhice (statul este responsabil, va face ceva, cum nu face, riscul nu poate să fie așa mare). În plus, spre deosebire de Chile, unde cutremurele puternice sunt foarte dese, în București, cutremurele sunt evenimente marcante pentru anumite generații, sunt repere ale memoriei colective, dar nu afectează zi de zi viața oamenilor și riscul lor poate fi minimizat. Indivizii își asumă riscuri și pentru că acestea există ca opțiune pentru ei, prin existența unor instituții sociale percepute ca fiind protectoare sau a unor mecanisme de rezistență. Comportamentele specifice de evitare sau asumare a riscurilor țin de anumite tipare ale relațiilor dintre indivizi și diverse instituții sociale.

Pentru Giddens și Beck, trăim în o societate a riscului, în care discuțiile și temerile legate de viitor domină. Ei pornesc discuția de la hazarde antropice, precum explozia de la Cernobâl și mari scandaluri de mediu. Chiar dacă cutremurele au surse naturale, dinamica societății riscului intervine și aici pentru că instituțiile sociale legate de reducerea, prevenirea sau administrarea riscului devin ele însele riscuri. Sociologia riscului discută și cum riscurile au un impact diferențiat în funcție de clasă. Pentru a merge mai departe, după cum argumentează sociologul Zygmunt Bauman, trăim vremuri în care certitudinea și progresul legate de modernitate au fost înlocuite de îndoieli, incertitudini și ambiguitate. Din această perspectivă, asistăm nu la o societate a riscului, ci la una a incertitudinii: statul modern nu mai este sursă de stabilitate, ci de ambiguitate. În contextul românesc, statul post-decembrist este văzut adesea ca ambiguu, contradictoriu, ineficient, iar aceste perspective se răsfrâng în multe interviuri cu rezidenții clădirilor cu risc seismic: totul este pus la îndoială, de la expertizare, văzută ca posibil eronată ori comandată pentru a satisface anumite interese, la consolidare – metodele folosite, incertitudinea temporală (cât timp vor sta în locuințe temporare), temerea de pierdere a proprietății (motivată și de precedentele din istoria recentă a statului român). Însă percepția statului ca agent al incertitudinii și ambiguității are rădăcini nu atât în colapsul modernității (erau oare românii, sub comunism, ideologie în mod absolut a modernității, încrezători în stat ca agent al certitudinii și progresului?), ci în construcția relațiilor bazate pe neîncredere între actori – între membrii comunității, între locuitori și stat, explicate fie prin prisma climatului de supraveghere și poliție politică din socialism, fie prin o înțelegere a rădăcinilor mai adânci ale privirii adesea hobbesiene asupra mediului social.

Dincolo de privirea de ansamblu a reperelor socio-culturale și dinamicilor societale, greu de controlat, dar important de înțeles, cercetarea implică anumite elemente care pot servi pentru politici publice legate de risc seismic. Acestea pot include o nouă campanie de expertizare tehnică bine definită și transparentă sau cel puțin cu o comunicare mai bună, o flexibilitate mai mare legată de tipul de consolidare, o transparență în proceduri, cât și o deschidere către dialog – oamenii se plâng de faptul că primăria nu acceptă soluții alternative de consolidare și este foarte rigidă cu procedura, în timp ce aceasta rămâne imprevizibilă temporar. Dincolo de toate este nevoia de a implica locuitorii cât mai mult în discuții și consultări, și de a înțelege prin cât mai mult dialog care sunt perspectivele lor, mutând procesul dincolo de bulină.

Articol realizat de: Gruia Bădescu și publicat în volumul „București. Orașul Vulnerabil”, ca parte a proiectului Seismic Alert. Cartea a fost realizată cu sprijinul MKBT: Make Better și a OAR (Ordinul Arhitecților din România).

Notele articolului sunt disponibile aici.

Proiectul Seismic Alert, dedicat conștientizării riscului seismic în București, continuă în 2017 cu sprijinul:

Imprimir

Clădiri istorice, vulnerabilitate și consolidare

În București, cetățeanul a fost obișnuit să fie un utilizator pasiv de arhitectură, fără drepturi (opțiuni, critică…), fără obligații (întreținere, reparații…). Locuința încă se rezumă la spațiul interior, privat, amenajat după gustul și posibilitățile fiecăruia, spațiile și instalațiile comune, dar și structura de rezistență fiind neglijate. Statul intervenea, și încă este așteptat o facă, în locul proprietarilor. Răspunderea și obligațiile cetățeanului care posedă o locuință rămân pe hârtie, iar aceștia nu le cunosc și/sau înțeleg. Efectele le observăm în oraș, în special în zonele cu vechime mare: fond istoric construit extrem de degradat, vulnerabil.

Raluca-Munteanu-Clădiri-istorice-vulnerabilitate-consolidare-web

Locuirea în clădiri istorice este expresia gradului de cultură urbană, conștiință civică și sentiment al identității locale. Pentru orașul București, traumele postbelice sunt departe de a fi vindecate și se adâncesc prin ignoranța locuitorilor și a administrației.

Un rol important în alegerea unei soluții adecvate, îl au arhitecții. Arhitectul este cel care mediază între cerințele fiecărei părți − a proprietarilor care doresc anumite lucruri, a inginerilor care trebuie să verifice soluțiile de consolidare asftel încât să respecte regulamentele și să fie sigure, dar și cele ale societății, care are nevoie să-și protejeze patrimoniul și identitatea culturală. Din păcate educația arhitecților este lacunară în privința intervențiilor pe clădiri existente, iar soluțiile utilizate sunt în mare majoritate intervenții agresive și brutale: eviscerarea interiorului și reconstrucția cu tehnici moderne în spatele a unor fragmente de fațadă, demolare și reconstrucție parțială cu falsificarea decorației de fațadă… În acest sens un instrument bun, pentru diversificarea soluțiilor și adecvarea lor la specificul clădirilor și nevoile societății, este programul de dezvoltare profesională continuă al arhitecților pe care îl derulează Ordinul Arhitecților din România. Acest program se dezvoltă atât în funcție de cerințele arhitecților, dar și ale societății.

Clădirile și țesutul istoric construiesc un peisaj cultural, unic pentru fiecare localitate, care determină specificul localității. Generații variate de construcții coexistă și realizează o imagine diversă, dar unică față de orice alt oraș. Zonele istorice au regim special de protecție menite să conserve specificul (arhitectură, densitate, organizare spațială…), dar eșuează în a transpune protecția în practică. Un efect vizibil este cel al blocajelor birocratice și al deteriorării accelerate a clădirilor lipsite de o minimă întreținere. Din cauza vulnerabilității orașului, fondul construit din București este relativ recent, față de alte orașe precum Sibiu, Cluj, Brașov, Iași… Clădirile în cea mai mare parte datează abia de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu excepția bisericilor, fapt care nu scade din valoarea orașului.

Arhitectural, clădirile din zonele istorice sunt diverse: cu decorații eclectice, în stil neoromânesc, moderniste… Lipsa unor regulamente stabile și dezvoltarea industriei construcțiilor a contribuit la diversificarea acestui peisaj urban, încă în continuă transformare. Structural însă există două categorii principale de clădiri: din zidărie de cărămidă cu planșee de lemn, respectiv, din zidărie de cărămidă cu planșee și stâlpi de beton armat. Apariția betonului armat în perioada interbelică a avut ca efect creșterea regimului de înălțime și dezvoltarea de geometrii complexe (asimetrii, goluri mari, console, retrageri succesive la ultimele etaje…). Structurile fără beton armat, cu planșeele de lemn sunt mai elastice și preiau mișcările seismice cu deformări mai mici, cu condiția să fie în stare bună și fără degradări fizice ale materialelor (lemn putred, zidării cu probleme de umiditate…). Structurile cu beton armat au rigiditate mai mare, care rezistă bine șocurilor seismice, dar, repetate, se acumulează și produc degradări ireversibile. De aceea, toate tipurile de structură au nevoie de verificare și întreținere permanentă.

Vulnerabilitatea clădirilor istorice vine din faptul că acestea au experimentat deja seismele majore ale secolului al XX-lea, materialele consumând din capacitatea portantă în urmă șocurilor suferite, iar lipsa de întreținere favorizează degradări fizice ale materialelor.

Consolidarea este o soluție de intervenție necesară pentru punerea în siguranță a structurilor, care nu exclude întreținerea permanentă (reparații curente, verificare de echipamente, degradări…). Soluțiile de consolidare sunt diverse și se adaptează la tipurile de spații, la cerințele proprietarilor, la degradările existente și evident la buget. Foarte important de reținut pentru toți proprietarii: nu există o soluție tip pentru consolidare! Există principii și sisteme, care se adaptează la situația particulară a fiecărei clădiri, se verifică prin teste și calcule de rezistență care justifică soluția, iar soluția se detaliază în funcție de particularitățile clădirii.

Sistemele cele mai uzuale sunt: întărirea elementelor structurale existente, care se realizează cel mai adesea prin îmbrăcarea („cămășuirea”) pereților cu plase înglobate în mortar. Plasele sunt de oțel, dar pot fi și din materiale compozite, iar mortarul este cel mai adesea din beton, dar poate fi și de var (există produse speciale pe bază de var folosite pentru consolidarea zidăriilor de cărămidă). În această situație se înlocuiesc complet tencuiala și finisajele pereților și nu poate fi aplicată în cazul clădirilor cu decorație valoroasă (interioară sau exterioară); introducerea de elemente structurale noi, cel mai adesea din beton armat, dar pot fi și din metal sau lemn, pentru a prelua forțele seismice și a completa structura existentă mai slabă. Aceste intervenții reduc din spațiul interior și presupun intervenții destul de invazive, care însă pot fi adaptate pentru protejarea elementelor decorative de valoare; izolarea seismică la bază, care presupune introducerea unor piese speciale la baza clădirii (în fundații sau subsol) care amortizează mișcarea seismică și împiedică transmiterea ei la etajele superioare. Este cea mai puțin invazivă soluție și nu afectează arhitectura clădirii și suprafețele interioare existente.

Foarte important de menționat este că o clădire nu este singură în oraș și deteriorarea ei afectează nu doar pe locuitorii ei, ci pune în pericol și vecinii, și strada. Întreținerea este similară cu programele de verificare periodică și reparații pentru automobile și este obligația proprietarilor. În cazul în care revizia arată că siguranța clădirii este în pericol, trebuie o reparație − consolidare. O mașină avariată poate sta nemișcată și nu devine un pericol. O clădire însă este locuită, deci intervențiile necesare nu pot fi amânate. Abandonată, clădirea reprezintă, de asemenea, un pericol pentru vecinătăți, un disconfort pentru oraș și o pierdere economică (spațiile locuite sunt o valoare economică). Evacuarea și consolidarea impusă nu sunt soluții, ci doar puncte de a crea conflicte și nemulțumiri. Informarea corectă și deciziile comune cu proprietarii sunt de preferat.

Articol realizat de: Raluca Munteanu și publicat în volumul „București. Orașul Vulnerabil”, ca parte a proiectului Seismic Alert. Cartea a fost realizată cu sprijinul MKBT: Make Better și a OAR (Ordinul Arhitecților din România).

Proiectul Seismic Alert, dedicat conștientizării riscului seismic în București, continuă în 2017 cu sprijinul:

Imprimir

Bulina, între simbolică politică publică de prevenție și instrument de speculă imobiliară

În lipsa unui cutremur, bulina „de la primărie” e ceva abstract, cu impact exclusiv asupra prețului imobiliar. Atribuirea, sau nu, a unei buline ține de un domeniu de expertiză tehnică, foarte complexă, ne-accesibilă cetățeanului de rând. La momente de timp diferite, experți diferiți pot da verdicte diferite. Clădirii în care se află Teatrul Notarra, spre exemplu, i-a fost atribuită o bulină în urma unei expertize desfășurate în 1996/97. 20 de ani mai târziu, în urma unei alte expertize seismice plătită tot cu fonduri de la primărie un alt expert tehnic susține că în fapt bulina nu e meritată. Clădirea a fost astfel declasată, de la Clasa I de risc seismic la Clasa II de risc seismic. Teatrul, care primește mii de spectatori pe an, e în aceeași clădire cu alte 52 de apartamente din Bd. Magheru, principala arteră comercială din centrul orașului.

O politică publică de prevenție într-o speță în care starea de fapt e ușor de îndurat, ba chiar convenabilă din unele perspective, nu e simplă. Pentru unele grupuri, există avantaje din a purta bulină: se pot achiziționa sau închiria apartamente cu preț redus, se pot consolida proprietăți private cu fonduri publice.

Pentru alții, bulina poate fi un coșmar: persoane care locuiesc zi de zi în astfel de clădiri, cu teama-n sân de cutremur și care nu dețin posibilități materiale de a se muta în altă parte; sau proprietari ai unor spații comerciale în astfel de clădiri, pe care în urma noilor prevederi legale din toamna lui 2015 (1), nu le mai pot exploata. Chiar și aici, percepția riscului este diferită: risc asupra propriei vieți sau de daună materială

Interacțiunile cu asociațiile de proprietari, desfășurate în cadrul proiectului Alert, ne-au relevat multe spețe de speculă imobiliară (2). Pe scurt, un mecanism uzual este specularea prețului redus de achiziție al apartamentelor din clădiri cu bulină și recuperarea investiției prin închiriere către necunoscători. Bulina poate astfel să fie un element indus, pentru „a elibera” pe piață mai multe proprietăți, la prețuri convenabile. Și specularea prețului redus de achiziție al apartamentelor, urmat de accesarea de fonduri publice de consolidare pare să fi fost un scenariu dezirabil, dat fiind că unele proprietăți cu bulină se află în locuri cu mare potențial de valorificare imobiliară. Un alt mecanism este beneficierea de chirii pentru funcțiuni comerciale sub prețul pieței, pe motiv de risc seismic. Persoanele aflate în vulnerabilitate nu ar fi chiriașii, în sine, cât angajații și clienții acestora. La demontarea acestei scheme au contribuit noile prevederi legale care restricționează activitățile comerciale în clădiri cu risc seismic, menționate mai sus. Însă, unde e voință, se găsesc soluții. Deja, unele spații comerciale în care au fost suspendate peste noapte activități, acum găzduiesc alți comercianți chiriași.

Toate aceste mecanisme de piață – unde cumpărătorii speculează situații de vulnerabilitate în ofertanți – ar trebui să indice că intervențiile și acțiunile publice în mitigarea riscului seismic nu ar trebui să se refere doar la fonduri pentru consolidare. Pare că tot ce se face acum e greșit: se alocă fonduri puține, nici acelea, puține cum sunt, nu se cheltuiesc, există multiple procese pe rol între beneficiari ai programului de consolidare și primărie. Programul este defectuos, și ca abordare, și ca volum al implementării și ca impact. Anii trec, problemele rămân, ba chiar cresc în amploare.

În esență, avem de-a face cu

1. piața imobiliară rezidențială (în termeni de economie urbană)

2. politica de locuire la nivel local (în termeni de politică urbană).

Cea din urmă e aproape nonexistentă. Piețele imobiliare sunt în general caracterizate de multe imperfecțiuni și situații de eșec. Există dezechilibre în relațiile de putere între cei care dezvoltă sau dețin, spre comercializare, locuințe și cei care au nevoie de locuințe. Asimetria informației e un eșec comun al acestei piețe: unele persoane dețin mai multe date și cunoștințe pe care le folosc în interesul propriu, față de alte persoane care nu au educația, expunerea sau capacitatea de a accesa aceleași cunoștințe. Plus că va exista întotdeauna o categorie de persoane ale căror venituri nu sunt suficiente pentru a accesa o locuință sigură și adecvată nevoilor lor, și pentru care e nevoie de sprijin public în furnizarea de locuințe la preț (de cumpărare sau închiriere) subvenționat.

În contextul tuturor acestor eșecuri și deficiențe ce necesită a fi corectate, riscul seismic adaugă o provocare în plus politicii de locuire locală: siguranța locuinței, în anticiparea unui hazard natural pentru care doar data producerii este impredictibilă, însă scenariul producerii este iminent.

Așadar, problema locuirii sub risc seismic nu ar trebui să se transpună exclusiv într-un program de consolidare a clădirilor. Dacă înțelegem problema în ansamblul ei, cauzele și efectele acesteia, sunt multe alte fronturi pe care ar trebui intervenit: sistem de informare a chiriașilor și limitare a riscului la care se expun atunci când aleg o locuință spre închiriere, programe de capacitare a asociațiilor de proprietari pentru a putea mobiliza și gestiona acțiuni colective, sprijin pentru eliminarea blocajelor în care se află unele proprietăți din condominii (eg. proprietar necunoscut/în litigiu/plecat din țară sau dezinteresat), sprijin pentru relocare a celor aflați în risc către locuințe sigure, și doar apoi cofinanțare diferențiată pentru consolidarea clădirilor, în funcție de nivelul de venit al proprietarilor.

Articol realizat de: Marina Neagu și publicat în volumul „București. Orașul Vulnerabil”, ca parte a proiectului Seismic Alert. Cartea a fost realizată cu sprijinul MKBT: Make Better și a OAR (Ordinul Arhitecților din România).

Notele articolului sunt disponibile aici.

Proiectul Seismic Alert, dedicat conștientizării riscului seismic în București, continuă în 2017 cu sprijinul:

Imprimir

Bucureștiul și gradul ridicat de risc seismic

Bucureștiul este Capitala europeană cu cel mai mare risc seismic. (Lungu, Arion, Aldea, Văcăreanu; 2007, p. 291) Riscul seismic este determinat de predispoziția la hazard seismic (condiția naturală a teritoriului pe care este situat orașul), de vulnerabilitatea mediului construit la cutremure majore, dar și de vulnerabilitatea socio-economică a populației afectate.

În București fragilitatea fondului construit (Lungu, Arion, Aldea, Văcăreanu; 2007, p. 291) amplifică într-un mod alarmant efectul generat de predispoziția la hazardul seismic a teritoriului.

Predispoziția la hazard seismic

În ultimele două sute de ani în Romania s-a înregistrat o intensificare a numărului de evenimente seismice generate de sursa din Vrancea. În ultimul secol în mod deosebit s-a observat creșterea seminificativă a numărului cutremurelor de intensitate mare (≥ 9.0, ≥ 7.0 MSK). Cutremurul din 1977 a fost declanșat de sursa subcrustală din regiunea Vrancea și în urma sa s-au înregistrat cele mai mari pierderi. (Cf. Lungu, 2015, p. 22) Turbulențele produse de aceasta sursă au generat mișcări tectonice ale crustei terestre, efectele cutremurului din 1977 resimțindu-se cel mai profund în București. (Cf. Georgescu, Stamatiade, Petrescu, 2007, page 5)

Pentru a putea întelege ce determină hazardul seismic în București trebuie înainte de toate precizat că solul pe care este așezat orașul este moale. În nordul Capitalei se întalnește un sol preponderent nisipos, în timp ce în sudul, estul și centrul orașului predomină profilele de sol argilos. (Cf. Lungu, Arion, Aldea, Văcăreanu; 2007, p. 296) Solul nisipos din nord determină un timp mai redus (Tc ≤ 0.8s) de vibrație a crustei terestre în decursul cutremurelor, pe când zonele așezate pe sol argilos generează o lungă perioadă de a vibrației solului (Tc ≥ 1s) la cutremur. În acest context, având în vedere compoziția predominant argiloasă a solului de sub București, se poate deduce că specificitatea manifestării evenimentelor seismice în București constă într-o periodă de vibrație seismică preponderent lungă a solului. (Cf. Lungu, Arion, Aldea, Văcăreanu; 2007, p. 298)

Vulnerabilitatea mediului construit

Având în vedere predispoziția la hazard seismic a Capitalei, răspunsul factorului uman la această condiție ar trebui să înglobeze adaptarea și ajustarea mediului construit la contextul natural dat pentru reducerea cât mai consistentă a riscului seismic.

Până în anul 1940 în România nu a existat protecție seismică (Cf. Lungu, 2015, p. 29) în sensul că nu s-au integrat tehnici inginerești de construcție pentru rezistența la seisme în normele de construcție a fondului construit. Până atunci clădirile se ridicau în România ignorând practic condiția predispoziția la hazard seismic a teritoriului țării.

Dan Lungu observă de pildă că în Planul director de Sistematizare a Bucureștiului din 1935, construcțiile înalte erau permise și chiar recomandate în centrul orașului. Clădirile care au suferit degradări notabile în urma cutremurului din 1940 se aflau tot în centrul Bucureștiului. Zeci de ani mai târziu s-a ajuns la prăbușirea unui număr mare de clădiri înalte în urma cutremurului major din 1977 care fuseseră de altfel recomandate spre construire încă din anul 1935. (Cf. Lungu, 2015, p. 32) Din păcate lipsa de viziune în ceea ce privește măsurile urbanistice după care se ghida dezvoltarea urbană la acea vreme, dar și cunoștințele reduse seismologice au generat o dezvoltare urbană perfect incompatibilă cu predispoziția la hazard seismic a orașului. Pericolul însă nu a încetat după cutremurul din 1977.

În momentul de față, cea mai periculoasă categorie de clădiri vulnerabile seismic sunt clădirile înalte construite înainte de 1940 când nu existau norme de protecție seismică pentru contruirea imobilelor de orice fel. (Cf. Lungu, Arion, Aldea, Văcăreanu; 2007, p. 291) Aceeași categorie de clădiri a suferit degradările cele mai profunde după cutremurele importante din 1940 și 1977. (Cf. Boștenaru Dan, Armas, Goretti; 2014, p. 32) Cele care nu s-au prăbușit continuă să pună în pericol viața a mii de oameni.

Deși în București au fost identificate în urma expertizării un număr de
5363 de apartemente din clădiri încadrate în clasa I de risc seismic
reprezentând pericol public și alte 1276 de apartamente din cladiri ce au
fost încadrate în clasa I de risc seismic, în zeci de ani de la ultimul cutremur s-a reușit consolidarea a numai 30 de clădiri. Dintre acestea numai 10 sunt clădiri înalte construite înainte de 1940 din beton armat. (Cf. Lungu, 2015, p. 33-34)

Printre motivele probabile ce au determinat vulnerabilitatea mediului construit în București se numără: lipsa de viziune a autorităților, existența unor proceduri anevoioase în procedeul de consolidare, lipsa de protecție a clădirilor construite înainte de 1940 la cutremure etc.

Vulnerabilitatea socio-economică

Pe lângă vulnerabilitatea ridicată a mediului construit în București, trebuie luată cu seriozitate în calcul și vulnerabilitatea socio-economică a orașului care și ea poate ridica în mod simțitor gradul de risc seismic prezent în București. Este deosebit de important gradul de informare și educare a populației în privința felului de pregatire și comportare a oamenilor înainte, în timpul și după un cutremur major. În același timp, potența financiară a proprietarilor de clădiri vulnerabile, dar și a autorităților este un factor important care poate determina îngreunarea sau intensificarea mecanismelor de protecție seismică.

Având în vedere periodicitatea incidenței cutremurelor majore din ultimele sute de ani generate de sursa din regiunea Vrancea se poate observa experiența unui cutremur major la cateva zeci de ani. Prin urmare, 58% din populația României nu a experimentat personal un cutremur major. (Cf. Georgescu, Stamatiade, Petrescu, 2007, p.13) Neavând experiența unui astfel de eveniment, toată responsabilitatea educării populației în caz de dezastru revine mecanismelor de educare generate de autoritățile locale și naționale.

În România însă s-a constatat gradul de educare redus al populației în acest sens, aspect care nu poate decât intensifica riscul seismic.

Posibilitatea resimțirii puternic a unor viitoare evenimente seismice viitoare în București ar trebui să reprezinte o prioritate nu numai pentru autorități, dar și pentru oamenii de rând. Până în momentul de față s-au facut pași timizi și insuficienți în procesul de protecție seismică. O strategie complexă de dezvoltare urbană care să cuprindă toți actorii implicați este imperios necesară pentru reducerea gradului prea ridicat de risc seismic al orașului. Nu cutremurul este cel mai mare pericol al oamenilor, ci lipsa de coordonare și modelare a mediului construit și a acțiunilor noastre în funcție de acesta.

Surse:

Dan Lungu, Cristian Arion, Alexandru Aldea, Radu Vacareanu (2007) Seismic Hazard, Vulnerability and Risk for Vrancea Events for International Symposium on Strong Vrancea Earthquakes and Risk Mitigation, Bucharest, Romania, [online] http://digbib.ubka.uni-karlsruhe.de/volltexte/beilagen/1/proceedings/pdf/45_Symposium_Bucharest_07_064_Lungu.pdf (20.07.2016)

Dan Lungu (2015) Protecția antiseismică a clădirilor, O responsabilitate înțeleasă diferit de proprietari, autorițăți și specialiști, pginile 17-37, În: Revista de Cultură Țara Bârsei Nr. 14, Brașov

Editori: Maria Bostenaru Dan, Iuliana Armas, Agostino Goretti (2014) Active Fault Systems and Their Significance for Urban Planning in Bucharest, Romania, pages 15-42 in: Earthquake Hazard Impact and Urban Planning

Emil-Sever Georgescu, Cristian Paul Stamatiade, Stela Petrescu (2007), Consolideaza-ti caminul! Protejeaza-ti familia! [online] http://www.mdrl.ro/_documente/publicatii/2007/ brosura%20Cutremurele%20si%20efectele%20lor%20-%20prevenire%20si%20masuri.pdf (12.08. 2016)

Seismele trecute și efectele lor

Hazardul seismic în România este datorat sursei subcrustale vrâncene ce se află la 60-180km adâncime. Evenimentele seismice generate de această sursă afectează mai mult de două treimi din teritoriul României și o parte importantă din teritoriile Republicii Moldova, Bulgariei și Ucrainei. (Cf. Lungu, Arion, Aldea, Văcăreanu; 2007; p. 291)

De-a lungul timpului s-a observat, statistic vorbind, o anumită ciclicitate a producerii seismelor majore în țară. Astfel că, în România se produc circa 3 seisme majore pe secol. Aceste cutremure majore se produc la adâncimi relativ mari și acest lucru determină ca impactul evenimentului seismic să fie resimțit pe suprafețe întinse. Bucureștiul a fost de-a lungul istoriei orașul cel mai puternic afectat de seismele vrâncene din România. (Cf. Georgescu, Stamatiade, Petrescu; 2007; p. 6)

1802

Cutremurul ce s-a petrecut la data de 26 octombrie 1802 a fost, cel mai mare cutremur din sursa subcrustală Vrancea, având o magnitudine de 7.6 pe scara Richter. (Cf. Lungu, 2015, p. 22). Pe lângă efectele dezastruoase resimțite în București, seismul a afectat puternic și alte zone din țară cum ar fi: Oltenia, Muntenia, Moldova și Transilvania, dar și țările vecine. (Cf. Cutremur.net, fără dată)

Bucureștiul a fost și el puternic afectat de acest eveniment seismic major. În câteva zone ale orașului s-au observant crăpături extinse ale mediului construit și avarieri ale infrastructurii rețelelor de apă. Numeroase clădiri au fost distruse sau au suferit degradări importante în urma cutremurului, printre acestea numărându-se și Turnul Colței care a fost dărâmat parțial. (Cf. Cutremur.net, fără dată)

În Pomelnicul Mănăstirii Văleni din anul 1802 se găsesc relatări ce descriu efectele cutremurului:

“La leat oc[tombrie] 14, la șapte ceasur[i] și jumătate din zi, fost-au mare și năpra[z]nic cutremur care au căzut multe sfi[nte] mănăs[tiri]. Căzut-au și sfân[tă] Mănăs[tire] Văleni dă Munte ce iaste închinată la sfânta Mănăstire Cotrocen[i].

Și pă acea vreme fost-au năstrvnicu la sfânta Mănăs[tire] Cotroceni sființiia sa cuviosul arhimandrit Visarion Iavriotul Tricalinul și îndemnând-să de răvnă dumnezeiască au zidit mai întâi sfânta Mănăstire Cotrocen[i] adecă biserica, clopo[t]nița și casele cele mari, toate aceste de iznoavă le-au făcut. Așizderea și la Hanul Șărban Vod[ă] și prăvăl[ii]le căte au fostu arsu cănd s-au arsu tărgul.” (Lungu, 2015, p. 23)

1838

Cutremurul de la 23 iunie 1838 a avut o magnitudine de 7.0 grade pe scara Richter. (Cf. Lungu, 2015, p. 22) Oltenia și Muntenia sunt zonele în care efectele acetui cutremur au fost cele mai intens resimțite. În Craiova și București se întâlnesc cele mai importante degradări ale mediului construit. (Cf. Cutremur.net, fără dată)

M.A. de Demidoff relatează in cartea Voyage dans la Russie Meridionale et la Crimee par la Hongrie, la Valachie et la Moldavie în 1841 dezastrul generat în București de acest cutremur:

“Brusc, […] 23 ianuarie 1838, este seara, orașul a fost scuturat; cele mai multe monumente solide se prăbușesc; mai multe case au fost avariate; sub toate aceste dărâmături mulți oameni își pierd viața.” (traducere proprie după Lungu, 2015, p. 24)

1940

La data de 10 noiembrie 1940 are loc următorul seism major în România. Acest cutremur a dus la moartea a aproximativ 350 de oameni în toată țara. (Cf. Lungu, 2015, p. 24) Moldova a avut mult de suferit în urma acestui cutremur. Iași, Panciu, Focșani si Galați sunt orașele ce au suferit pierderile cele mai meri din regiune. (Cf. Cutremur.net, fără dată) Bucureștiul a fost și el grav afectat. Pentru prima oară în istoria noastră, în urma prăbușirii blocului Carlton construit din beton armat, s-a înțeles pericolul la care sunt supuse multe alte clădiri construite în capitală cu aceleasi tehnici de construcție. 130 de oameni au murit în urma prăbușirii acestui imobil de 11 etaje si 47m înălțime. Imobilul era cea mai înaltă clădire din oraș. (Cf. Lungu, 2015, p. 24)

1977

Prima mișcare puternică a solului captată în România s-a realizat la cutremurul din 4 martie 1977, în București la stația seismică INCERC a Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare în Construcții, Urbanism și Dezvoltare Teritorială pe un instrument japonez de tip SMAC – B. (Cf. Lungu, Arion, Aldea, Văcăreanu; 2007; p. 293)

Cutremurul din 1977 a fost evaluat a fi evenimentul seismic provocat de sursa vrânceană cu cele mai importante pierderi, deși a fost la o adâncime considerabil mai mică decât cutremurul din 1940. Magnitudinea seismului de 7.2 grade pe scara Richter a fost și ea ușor mai redusă în comparație cu magnitudinea seismului din 1940. (Cf. Lungu, 2015, p. 22) Chiar și așa efectele a fost catastrofale, apogeul dezastrului manifestându-se în sudul țării, la București. Din cei 1578 de morți în urma cutremurului, 1424 au murit în București. Din 11221 de răniți, 7598 au fost vătămați în București. Un număr de 32 de imobile înalte s-au prăbușit în centrul capitalei. Pierderile totale în România în urma acetui cutremur au fost evaluate la 2,05 miliarde USD (raportat la cursul dolarului din anul 1977).(Cf. Lungu, 2015, p. 25)

După seism, unele clădiri fragile au trebuit demolate pentru că reprezentau pericol public. Altele însă chiar dacă se aflau într-o stare avansată de degradare au fost reparate într-o manieră superficială, ele existând și astăzi. Un astfel de imobil este blocul Podgoria de pe Bulevardul Magheru. (Cf. Lungu, 2015, p. 26)

Momentan blocul Podgoria este un imobil cu o vulnerabilitate mare seismică, facând parte din clasa seismică I reprezentând un pericol mare de prăbușire la următorul cutremur major. Acest imobil face parte din categoria de clădiri extrem de vulnerabile și periculoase din centrul Bucureștiului: clădiri din beton armat construite înainte de 1940. Locatarii acestui imobil sunt puși în pericol zi de zi (Cf. pmb.ro, 2016)

Cutremurul din 1977 a fost urmat de alte două evenimente seismice importante (în 1986 și în 1990) cu o intensitate și magnitudine mai redusă decât cutremurul din 1977 și cu pierderi simțitor mai mici. Chiar și așa, importanța deosebită a experienței acestor evenimente a constat în captarea mișcării solului în decursul seismelor și documentarea aprofundată a acesteia. Pe baza documentării detaliate a cutremurelor din 1977, 1986 și 1990 infrastructura instrumentelor seismice din București a fost extinsă. (Cf. Lungu, Arion, Aldea, Văcăreanu; 2007; p. 293)

Istoria seismelor majore generate de sursa vrânceană marchează pierderi importante în special umane, dar și materiale. În acest context, pregătirea și securizarea mediului construit în România și în special în București ar trebui să reprezinte o prioritate națională. Încercările timide de securizare a mediului construit de până acum sunt insuficiente. Riscul seismic poate și trebuie redus și prin informarea și educarea populației cu privire la pregătirea și comportarea în timpul și după un cutremur major. Seisme viitoare vor zgudui din nou România. Depinde de întreaga societate, de la autorități până la oamenii de rând, dacă România va reuși să diminueze pe cât posibil impactul cutremurelor.

Surse:

Dan Lungu (2015) Protecția antiseismică a clădirilor, O responsabilitate înțeleasă diferit de proprietari, autorități și specialiști, paginile 17-37, În: Revista de Cultură Țara Bârsei Nr. 14, Brașov

pmb.ro (2016) Listele imobilelor expertizate tehnic din punct de vedere al riscului seismic actualizate la 09.08.2016, pagina 5, imobilul 162 [online] http://www.pmb.ro/servicii/alte_informatii/lista_imobilelor_exp/docs/Lista_imobilelor_expertizate.pdf (22.08.2016)

Dan Lungu, Cristian Arion, Alexandru Aldea, Radu Vacareanu (2007) Seismic Hazard, Vulnerability and Risk for Vrancea Events for International Symposium on Strong Vrancea Earthquakes and Risk Mitigation Oct. 4-6, 2007, Bucharest, Romania, [online] http://digbib.ubka.uni-karlsruhe.de/volltexte/beilagen/1/proceedings/pdf/45_Symposium_Bucharest_07_064_Lungu.pdf (20.07.2016)

Cutremur.net, Cutremurele din regiunea Vrancea, [online] http://www.cutremur.net/p/cutremurele-din-regiunea-vrancea.html (22.08.2016)

5 tipuri de speculă imobiliară cu clădiri în risc seismic

Problema clădirilor cu risc seismic e una complicată, lucru lesne de înțeles având în vedere că multe dintre acestea se află în locații ultra centrale și au o valoare patrimonială considerabilă – fie clădirile în sine sau terenul de sub acestea. E rost de multă speculă imobiliară, dat fiind că vulnerabilitatea la risc reismic a clădirilor este o distorsiune considerabilă a piețelor imobilitare. Același argument, al bulinei, este folosit în mod convenabil de mai multe părți: cel care vrea sa cumpere, pentru a obține un preț de nimic; proprietarul, pentru a pretinde fonduri de la stat sau chiriașul, pentru a plăti chirii sub prețul pieței. Spețele rezultate sunt complicate – iată câteva exemple:

Cumpărarea de apartamente în clădiri cu bulină la prețuri de nimic și apoi recuperarea investiției prin chirii.

Unele clădiri cu bulină sunt șarmante imobile istorice situate în zone centrale: apartamente de câteva camere, cu tavan înalt, luminoase și dichisite cu câte-o sobă de epocă, sau parchet lustruit. 5 camere, 25.000 EUR – un caz explicat recent de o doamna de la asociația de proprietari. Acum e renovat frumos prin interior și închiriat. Oare cu cât – 600-800 EUR, poate și mai mult? Asta presupune recuperarea investiției în sub 3 ani. Poate că nici nu o sa fie vreun cutremur în următorii 3 ani, așa că toți cei implicați pot fi fericiți. Bulina este dosită bine deasupra unei uși de acces secundare, prin spatele blocului. Iar chiriașii par desigur persoane care habar nu au despre subiectul acesta – risc seismic în București, ce e aceea bulina ș.a.: poate studenți nou mutați din alte zone din țară sau străini în ședere în România pe termen limitat.

2. Cumpararea sistematica a câtor mai multe imobile din același bloc, de câtre persoane interesate de terenul de sub bloc și implicit poziția acestuia, dar și de potențiala subvenție din fonduri publice pentru consolidare.

Această categorie de speculatori acționează, din ce am dedus, și prin intimidare. <Buhuhuu, vine cutremurul, așadat stimați proprietari mutați-vă de aici cât mai curând, pentru a vă păstra viețile. Aveți posibilitatea de a beneficia de mărinimia noastră și a fi despăgubiți cu această sumă de bani.> Mecanismul, de altfel, nu ar fi complet rău cu condiția ca prețul de achiziție să ia în calcul corect și valoarea terenului și a proprietății redezvoltate. Și, în plus, astfel de clădiri ar trebui din start excluse de la orice finanțare publică, dat fiind că statul ar trebui să sprijine în primul rând persoana aflată în risc, și nu clădirea.

3. Proprietari care au facut rost de-o bulină în anticiparea unor fonduri publice consistente de care ar putea beneficia și ei pentru modernizarea locuințelor.

Situația aceasta urmează principiul <dacă se dă, de ce să nu primim și noi>. Numai că acele fonduri au tot întârziat să apară și, între timp, valoarea proprietății acestora a scăzut, și la vânzare și la oferire pentru închiriere. Speța aceasta apare în imobile mai mici, unde a fost posibil un acord tacit între proprietari în acest sens. Probabil că nici nu vom ști niciodată câte sunt în această situație, deși ar fi totuși util de studiat mai în detaliu cum s-au prioritizat fondurile – puține – alocate totuși până acum.

4. Chirii sub nivelul pieței, pentru funcțiuni comerciale. ”Speculantul” în acest caz este chiriașul.

De ce să nu plătesc o chirie mai mică pentru barul/terasa/restaurantul meu pentru aceeași zonă ultra-centrală dacă se poate. Persoanele în risc, în astfel de cazuri, sunt angajații și clienții – prea puțin chiriașul, care iese câștigat din această schemă. O dată cu Legeal 282/2015, s-a mai facut puțină ordine pe această temă. Nici n-a trecut un an și au început deja șantiere de consolidare în Centrul Vechi – iată că acolo unde e vad comercial bun, se găsesc totuși fonduri private pentru consolidare. Există totuși mai multe tonuri de gri în această speță – același ordin a condus la închiderea activității a multor comercianți și ateliere din zona centrală care nu au puterea financiară de a contribui la consolidarea clădirilor unde își desfășurau activitatea. Există însă instrumente prin care autoritatea publică ar putea (dacă ar vrea!) să intervină pentru a asigura mixitatea socială și diversitatea de funcțiuni din zona centrală.

5. Decât să consolidăm, mai bine scăpăm de bulină.

Aceasta e o speță care ne îngrijorează în mod deosebit. De la momentul în care s-a dat legea 252/2015 lista de cladiri cu risc seismic I a început să scadă, asta fără ca lista de clădiri consolidate prin programul primăriei să crească. Desigur, cărui proprietar îi convine să piardă peste noaste chiriile din activitățile comerciale găzduite? Poate că unele imobile s-au mai consolidat cu fonduri private. Sau poate nu… Cert e că subiectul merită mai multă atenție.

Cum de știm de astfel de spețe? Noi nu suntem jurnaliști de investigație, însă am spera să încurajam jurnaliștii, și presa în general, să se aplece cu mai mare atenție asupra acestui subiect, al riscului seismic, și nu doar din perspectiva alarmist-panicoasă cât și investind timp în a înțelege cauze, implicații și potențiale soluții. Am dat de astfel de tipuri spețe vorbind cu oameni – unele ne-au fost povestite în clar de locatari, altele le-am dedus punând cap la cap mai multe opinii și informații. Concluzia este aceeași: că diminuarea sau eliminarea situațiilor de vulnerabilitate ce decurg din aceste tipuri de speculă necestă un instrumentar mai sofisticat decât programul (unic) curent destinat clădirilor cu risc seismic, prin care statul alocă fonduri publice pentru lucrari de consolidare a clădirilor.