alert – ALERT

București vs. Tokyo. Percepția riscului seismic în Romania și Japonia

Cutremur − culturalism, tehnologism și educație

Abordarea științifică a pericolului exclude idei construite cultural despre frică, incluzând doar factori mai pragmatici, remarcau în 1982 Douglas și Wildavsky (1). Atitudinea în fața dezastrelor naturale și credințele legate de acestea își au sursele în diferite religii sau tradiții morale.

București vs. Tokyo. Percepția riscului seismic în Romania și Japonia

În cazul 3.11 (prescurtarea cutremurului urmat de tsunami în Tohoku – Marele Dezastru din Estul Japoniei – din 2011) „cultura colectivistă”, „spiritul comunitar” și „atitudinea budistă” au fost considerate principalele avantaje în mobilizarea viguroasă de după calamitate. Mai degrabă decât tehnologismul – ideea că totul se datorează tehnologiei
și bunăstării economice −, culturalismul − importanța centrală a unei culturi în forța organizatoare – a salvat situația, ne spuneau The National Post si Associated Press in 2011:

„calmul extraordinar al arhipelagului în condiții în care probabil în orice alt loc s-ar fi ajuns la haos”

„Cultura japoneză încurajează responsabilitatea individuală în parallel cu un puternic simț al solidarității, iar această combinație este una foarte solidă”, considera sociologul Frank Furedi.
„În cultura japoneză, există un soi de nobilitate în suferință, strângând din dinți, căutând interior resursele spirituale și psihologice”, explica antropologul John Nelson.

„Mi se pare o atitudine budistă” […] “Occidentalilor le-ar putea parea pasivă, dar nu este așa. E nevoie de foarte multă putere pentru a rămâne calm în fața terorii.” declara antropoloaga Glenda Roberts.

Teoriile abundă când vine vorba despre ce anume îi face pe japonezi să fie atât de rezilienți și cooperanți. Unii citează nevoia istorică de a munci împreună pentru a crește orez într-un arhipelag supra-populat și ușor pradă dezastrelor naturale. Alții se gândesc la natura ierarhică a relațiilor umane și la frica – că tot vorbim de frică – de a se face de rușine în fața altora.

În tradiția creștină, cutremurele sunt asociate cu sfârșitul lumii. Scenariile apocaliptice sunt o problemă, pentru că transformă cutremurul în coșmarul la care nimeni nu vrea să se gândească și care toată lumea speră că nu se va întâmpla, cum este cazul în România. În acest sens, gânditul la cutremur este similar cu vizionarea de filme apocaliptice. Iar accesul contemporan vizual, aproape instantaneu, la informații despre dezastre naturale din diverse părți ale lumii, deși ar trebui să fie evocativ, seamănă tot cu ficțiunea.

Apoi, odată cu abandonul extensiv de către Stat al problemelor sociale și trecerea responsabilității către individ, în ultimii 25 de ani, România a suferit de o formă mult mai acută de neoliberalism decât Japonia, care încă este o cultură colectivistă.

În plus față de diferențele și tradițiile culturale, mai intervine și memoria. Un cutremur major într-un anume loc este un eveniment relativ rar, astfel că până și indivizii care locuiesc în zone cu risc seismic mare au o experiență personală redusă, uneori inexistentă. (2) Frecvența cutremurelor este relativ mare în Japonia, ceea ce crește atât experiența cât și prevenirea riscului: între cutremurul din Kobe în 1995 și 3.11 au trecut doar 16 ani. Amintirile pe termen scurt și mediu sunt foarte importante pentru a mobiliza constructiv frica unei generații, iar din acest punct de vedere 1977 s-a întamplat „de prea mult timp” (aproape 40 de ani).

Apoi, obiceiurile riscante sau comportamentele periculoase sunt conform cu stilul de viață modern, iar încălcarea normelor reflectă o creștere a bunăstării care maschează vulnerabilitatea. Mileti (3) este de părere că orice îmbunătățire a acestei vulnerabilități trebuie să include soluții practice simple. Bunăstarea, tehnologismul sau culturalismul unei țări, cum e cazul Japoniei, sunt importante, dar nu suficiente.

Argumentul nostru este ca succestul gestionării cutremurului în Japonia rezidă în educație. Vom arăta importanța acesteia comparând Japonia și România după două dimensiuni de analiză: școala și managementul riscului.

Cutremurul în școală

În mai 2010, Ministerul Educației, Culturii, Sportului, Științei și Tehnologiei (MEXT) din Japonia a raportat rezultate importante despre comportamentul la evacuare în caz de cutremur (4). Studiul expune cele patru principii ale acestui comportament, verificate la cutremurele precedente:
1. Căutarea unei mobile rezistente ca refugiu
2. Protejarea capului și ascunderea trupului
3. Nepărăsirea clădirii odată ce cutremurul a fost perceput
4. Verificarea surselor de foc în timpul cutremurului

Primul principiu, de exemplu, dovedise rezultate mixte. La un cutremur cu magnitudinea 6 sau 7 pe scara Richter este greu să cauți sau să te deplasezi către mobile, din cauza dezechilibrării. Apoi, 10% din decesele în cazul cutremurului din Kobe s-au datorat fie prăbusirii mobilelor, fie în timp ce oamenii încercau să ajungă la ele. În cazul tuturor celor patru principii existau și supraviețuitori și morți printre cei care au încercat să le urmeze.

Dar importanța acestui raport, realizat cu mai puțin de un an înainte de 3.11, nu a constat în consolidarea sau critica celor patru principii, ci în sublinierea faptului că indivizii trebuie să fie capabili să ia decizii rapide în funcție de situația în care se află. Fiecare persoană trebuie să reacționeze corect în funcție de ceea ce a învațat la școală. (5)

Pentru a face astfel de afirmații într-un raport, Guvernul trebuie să fie destul de sigur pe practicile educaționale existente. În astfel de situații oamenii folosesc heuristica (6) – rezolvarea unei probleme cu o soluție practică imperfectă, dar suficientă pentru scopul imediat, pentru care se folosesc de intuiție, bun simț, stereotipare etc. – judecând situații complexe prin analogie cu situații simple. Pentru a lua o decizie bună în câteva secunde, sub impactul terorii, este nevoie de antrenament, adică învățare și apoi repetare, până ce procesul devine reflex, precum condusul mașinii.

București vs. Tokyo. Percepția riscului seismic în Romania și Japonia

În Japonia există programe educaționale speciale în caz de cutremur, la nivel preșcolar și școlar. Cele două cele mai importante și intensive sunt în școala primară. Primul, organizat de MEXT, formează învățătorii pentru cursurile speciale despre ce trebuie să facă copiii în caz de cutremur. Cel de-al doilea introduce ore cu specialiști ai administrației locale – fiecare prefectură are un Consiliu al pregătirii pentru dezastru – care, așa cum am avut ocazia să observăm la Tokyo, îi învață pe elevi despre tehnici de supraviețuire la stres și importanța exersării în mod regulat.

Există studii care atestă că expunerea cât mai devreme la educație în acest sens crește potențialul de estimare a pericolului și duce la o mai bună pregătire pre și post dezastru. În multe statistici post 3.11, părinți au declarat că nu ar fi supraviețuit dacă nu-și ascultau copiii.

Comparativ, în România, Inspectoratul General al Situațiilor de Urgență (IGSU), subordonat Ministerului Afacerilor Interne, este cel care are în grijă toate programele educaționale despre cutremur și alte dezastre naturale. IGSU lucrează în parteneriat cu Minsterul Educației și Cercetării, precum și cu alte instituții, cum ar fi Consiliul Național al Audiovizualului, pentru a propune materiale informative generale, disponibile pe site-ul IGSU.

La începutul lui 2015, IGSU a lansat Campania națională de informare și pregătire a populației, alegând un slogan destul de nefericit: „Nu tremur la cutremur” (7); în interviurile pe care le-am realizat în 2015 puțină lume auzise de campanie și încă și mai puțină văzuse materialele incluse. Admitem că lucrurile ar putea sta altfel în prezent. Invățătorii/profesorii au libertatea de a folosi aceste materiale și datoria de a informa elevii de două ori în școala primară, odată în gimnaziu și încă odată în liceu (8), adică un total de patru ori în doisprezece ani de școală. Formatul și conținutul sunt hotărâte de fiecare profesor, fără implicarea vreunui specialist.

Între 2013 și 2014 am observant predarea prevenirii în caz de cutremur în școli din România, după care am predat noi înșine lecții de prevenire. Majoritatea elevilor nu aveau nicio cunoștință despre lucrurile de bază pe care le-ar avea de făcut în cazul unui cutremur sau cum să fie pregătiți pentru un dezastru natural în general (nici măcar nu puteau face diferența între măsurile care trebuie luate în caz de cutremur sau incendiu).

Ziua Prevenirii Dezastrelor ilustrează și ea diferențele radicale în ceea ce privește educația legată de cutremur și politicile aferente. De fiecare 1 septembrie, Japonia sărbătorește Ziua Prevenirii Dezastrelor. Data nu este aleasă la întâmplare: pe 1 septembrie 1923 a avut loc Marele Cutremur din Kanto, cu o magnitudine de 7.9 pe scara Richter, devastând Tokyo, Yokohama și alte prefecturi vecine. Unul dintre cele mai catastrofale cutremure din istoria Japoniei a coincis cu un taifun care a ajutat la împrăștierea incendiilor izbucnite din cauza cutremurului.

Consiliile locale organizează exerciții de urgență pe durata întregii zile. Unele constau în feritul de obiecte în cădere, altele în evacuări rapide ale clădirilor. La numeroase școli primare și gimnaziale, fiind prima zi după vacanța de vară, exercițiile fac parte din ceremonii. În 2012 am asistat la un astfel de exercițiu, în care toți elevii părăseau clădirea școlii cu ghiozdanele pe cap. În 2013 am asistat, într-un parc din Tokyo, la activități similar organizate pe o platformă seismică, ce includea un simulator de cutremur. Psihologic și metodologic, Ziua Prevenirii Dezastrelor are o greutate.

Și în România IGSU organizează o zi a prevenirii dezastrelor, în prima marți 13 a anului, plasând elementul psihologic în superstiție și dându-i astfel un aspect fie fatalist, fie ironic, după caz. Faptul că data este alta în fiecare an o face imposibil de reținut. În 2013 a fost august, în 2014 mai. IGSU a organizat ateliere de informare pentru părinți și copii, cu o atmosferă care ne-a părut mult prea informală. Nu am găsit nicio informație despre dacă sau ce s-a întâmplat în 2015 și 2016.

Managementul riscului seismic

Japonia este faimoasă pentru tradiționalul design al clădirilor, astfel încât să fie rezistente la cutremur. Gojunoto este o pagoda ridicată în 1407 în orașul Nara, cu risc de prăbusire practic nul. Cele cinci etaje oscilează în faze opuse, împiedicând colapsul structurii. Aceeași tehnică este folosită la construirea clădirilor moderne.

În 2012, 75% din clădirile din Japonia au fost declarate rezistente la cutremur. Planurile de îmbunătățire a pregătirii pentru cutremur include creșterea acestui procent la 90% și introducerea unor scutiri de taxe suplimentare pentru modificările necesare. Trebuie însă menționat că viața clădirilor în Japonia este relativ scurtă, astfel încât majoritatea celor existente sunt construite recent și cu noile standarde de siguranță. Aceste standarde sunt folosite ca instrumente de marketing pe piața imobiliară, accelerând astfel utilizarea ultimelor tehnologii.

Un exemplu de astfel de tehnologie a fost rezultatul constatării că majoritatea accidentelor dintr-un spital în timpul cutremurului din Kobe au fost rezultatul prăbușirii bârnelor sau a mobilierului; în prezent, mobilele sunt fixate în pereți, tavanul și plafonul ranforsate cu oțel, la fel și fundația.

Același neoliberalism de care vorbeam în prima parte ar putea fi explicația pentru slabele standarde de siguranță ale clădirilor construite după 1989 în România și dificultățile de impunere a normelor în fața profitului pieței imobiliare, pe un mecanism al vulnerabilității, în totală opoziție cu ce se întâmplă în Japonia. În plus, deși în anul 2000 a început un program de consolidare a clădirilor din București, până în 2013 fuseseră finalizate doar 16.

Dar să nu insistăm pe ranforsarea clădirilor, care este un process îndelung și costisitor, ci să ne oprim puțin la măsurile „post”-cutremur. În Japonia, fiecare cartier are adăposturi menținute în perfectă stare, pregătite pentru prim-ajutor. Cetățenii poartă la ei în permanență o broșură cu harta acestor adaposturi și câteva informații de bază. Geanta de supraviețuire e mereu la îndemână, pregătită cu provizii de genul încărcătoare solare sau conserve. În afară de instituții speciale pentru situații de urgență, de tip Crucea Rosie, există o multitudine de voluntari, de la medici la ingineri și alți specialiști, extrem de bine pregătiți, în baze de date ușor accesibile.

În România nu există un plan de acțiune general sau local, nici spații de tip adapost, totul fiind lăsat la mâna responsabilității individuale sau a micro-planului. Locuitorii nu au nici cea mai vagă idee despre unde trebuie să meargă în caz că li se prăbușește clădirea la cutremur; școlile și clădirile publice care au fost desemnate oficial pe post de adăposturi în caz de dezastru natural nu sunt echipate pentru prim-ajutor și nici nu stochează provizii. Unele clădiri au adăposturi antiatomice la subsol, dar de obicei acestea sunt încuiate, cu cheia la șeful asociației de proprietari, și majoritatea sordide sau parțial inundate, fără provizii. Cultura genții de supraviețuire nu există. Există cultura depozitării de alimente, dar în spiritul războiului și al lipsei de resurse: făină, orez, zahăr etc., inutile în caz de calamitate.

Primăria Bucureștiului pretinde că ar fi distribuit, în 2013, 4000 de genți de supraviețuire locuitorilor clădirilor cu bulină; unii cetățeni au declarat că au primit lanterne și fasole uscată, dar nu și apă sau baterii. Indiferent de folclor, gestul este unul superfluu în contrast cu declarația fatalistă a fostului primar că, în caz de cutremur puternic, jumătate de milion de oameni, mai mult de un sfert din populația Capitalei, ar rămâne fără acoperiș.

Marile cutremure au o recurență de cincizeci de ani în România, iar ultimul devastator a avut loc în 1977, astfel încât Guvernul consideră că e nevoie de acțiune. Ce anume însă reprezintă această acțiune, în afară de o campanie de animații, rămâne un mister.

Comparația între Japonia și România poate fi considerată una inegală, între o țară dezvoltată și una încă în curs de dezvoltare, cu diferențe majore, atât culturale, cât și de acces la noile tehnologii. Dar educația și seriozitatea, implementate de la vârste fragede, sunt mai puțin costisitoare, ușor accesibile și transferabile. Este, așa cum am arătat, și cazul altor măsuri de prevenire a riscului seismic. Cu toate acestea, surprinzător, până și la capitolele unde România ar putea compensa, diferențele par de nedepășit, mai ales când vine vorba de atitudine.

Articol realizat de: Raluca Nagy şi Horea Sibişteanu și publicat în volumul „București. Orașul Vulnerabil”, ca parte a proiectului Seismic Alert. Cartea a fost realizată cu sprijinul MKBT: Make Better și a OAR (Ordinul Arhitecților din România).

Notele și bibliografia articolului sunt disponibile aici.

Proiectul Seismic Alert, dedicat conștientizării riscului seismic în București, continuă în 2017 cu sprijinul:

Imprimir

Dincolo de bulina roșie : Studiind locuirea și activitățile în clădiri cu risc seismic ridicat

Am ajuns săptămâna trecută la Santiago de Chile cu un proiect de cercetare. În prima zi, am luat liftul în clădirea unde voi locui o perioadă și am apăsat butonul indicând etajul 21. Mai era în lift o doamnă care a exclamat, îngrijorată: „ah, 21, cum stai acolo băiatule, la următorul cutremur ar fi fatal! Îmi amintesc și acum ce panică a fost anul trecut”.

Ce-i drept, Santiago este afectat foarte des de cutremure puternice – în 2015 ar fi fost mai mult de 500 de cutremure peste 4 grade pe scara Richter! – dar sunt de obicei foarte puține victime, datorită codurilor de construcție foarte stricte. La etajele superioare însă, zguduirile sunt atât de puternice, că lasă locuitorii traumatizați – după cum mi-au mărturisit deja mai mulți pe aici. Efectul interacțiunii din lift și a conversațiilor ulterioare nu s-a lăsat așteptat – creierul a intrat într-un mod de panică și simt la fiecare pas că acum, în fiece secundă, ar putea începe un alt cutremur de 7 grade. Știu, rațional, că riscul este limitat, iar puținele victime în Chile de la ultimele cutremure erau în locuințe de chirpici din zone periurbane, dar o stare de panică și anxietate marchează fiecare zi de când sunt aici, fără a o putea încă digera. Dar, la cum îmi spuneau alți nou-veniți, la un moment dat te obișnuiești cu ideea și viața continuă. Situația subliniază, mai mult decât orice, disonanța între partea rațională – riscul redus de pericol direct de vătămare – și partea emoțională – anxietatea față de experiența zguduirii însăși, atât a mea, cât și a femeii din lift. În cercetările făcute de studenții mei anul acesta în București, disonanța reapare în cazul locuirii cu risc seismic, dar în sens invers. A locui sau lucra în clădiri expertizate tehnic ca fiind de risc I ar însemna, la prima vedere, rațional a fi expus unui risc direct de pierdere a vieții, și/sau a locuinței. Dar ceea ce sugerează cercetările masteranzilor, oglindind discuții despre problematica riscului în științele sociale, este că locuitorii dezvoltă o serie de mecanisme cognitive, emoționale și socio-materiale pentru a trăi în condiții de risc.

Proiectul de cercetare interdisciplinar a vizat locuirea și desfășurarea de activități în clădirile expertizate cu risc seismic ridicat („cu bulină”). Studenții de la SNSPA (Masterat Antropologie) și UAIUM (Masterat Urbanism și Politici Publice) au lucrat în echipe interdisciplinare, explorând cartiere și povești de viață, problematizând metodologii de cercetare și etică, și constant interogând preconcepții și așteptări. (1)

Am pornit discuția de la un număr de teme și întrebări. În primul rând tema locuirii/activității desfăsurate în condiții definite din exterior ca fiind de risc. Care este viața de zi cu zi pentru locuitori și angajați în astfel de clădiri? O întrebare secundară a fost care este efectul prezenței clădirilor cu risc seismic în imediata vecinătate (ex. case sau terase adiacente unui calcan de bloc interbelic „cu bulină”, deci în risc conex de distrugere sau deteriorare). O a doua temă s-a legat de așteptări și problema responsabilității. Ce viziune au locuitorii și cei care lucrează în spații comerciale etc privind posibilitățile de consolidare? Cu privire la consolidarea clădirilor, care sunt așteptările celor care locuiesc/lucrează în astfel de situații față de autorități publice, organizații non-guvernamentale, cartier sau proprii vecini? Dacă au avut deja o experiență de discuții cu anumiți actori, cum a fost această experiență? În ce măsură se negociază/se discută colaborări și organizarea de grupuri de acțiune? Masteranzii au intervievat proprietari și chiriași, locuitori și agenți economici. Uneori au avut abordări diferite. Antropologii au creionat mecanismele pentru a face față locuirii cu risc seismic, arhitecții și urbaniștii au venit cu propuneri și soluții. Alteori și-au contopit ideile și și-au provocat „limitele” și lentilele disciplinare pentru a realiza că normativul și analiticul pot să fie într-un dialog și nu numai în competiție. Au reflectat asupra eticii de a cerceta un subiect delicat – cum poți vorbi despre astfel de lucruri cu oamenii?

La final, cadrele interpretative au fost multiple, teoriile antropologice sau cognitive s-au succedat, „bunele practici” din urbanism și politici publice invocate au fost multiple. Dar am decis să las aici în prim plan vocea locuitorilor interlocutori:

I. Decizia de a rămâne în clădirile cu bulină.
A. Confort
„aici am stat 30 de ani, am investit, este un loc comfortabil” (parafrazare)
„apartamentul este generos și ne permite să ne desfășurăm activitățile artistice de zi cu zi, fără să mai fie cheltuieli în plus legate de un alt spațiu pentru creație.” (parafrazare)
B. Neîncredere în expertizare
„Nu era nevoie să fie pus [imobilul] pe listă! … S-ar putea să cadă și cele fără bulină, și cele construite mai recent, așa că nu am nicio siguranță, chiar dacă mă mut … Cei de la Primărie sunt niște escroci!”
„arată bine, nu are nici o crăpătură”
„A pus un avocat ochii pe clădire și atunci a apărut bulina.”
C. Neîncredere în consolidare
„Nici nu e cazul de reconsolidare. Vedeți dvs. e o clădire măsea – lipită de alte 2 case. Nici nu ar avea cum să o reconsolideze decât prin interior, pe afară nu e loc […] Eu mi-am băgat toți banii în casa asta și nu las pe nimeni să mi-o strice. Ati văzut cum se face consolidarea pe interior? E dezastru.”
„o dezordine în munca lor [a autorităților ]”
D. Strategii și mecanisme
„Nu mă interesează că se poate întâmpla ceva, că are bulina. Au mai fost cutremure de atunci. Le-am simțit pe toate, dar nu s-a întamplat nimic, nu a căzut nimic. Nu am nici un sentiment, frică, omul o viață are.”
„o să mă așez în tocul ușii dacă vine” (parafrazare)

II. Responsabilitate pentru consolidare
A. Primăria
„Eu aș depune documentația necesară consolidării blocului. Decizia revine Primăriei. Și responsabilitatea, tot Primăriei. De aceea, aș fi de acord cu obligativitatea consolidării acestui gen de clădiri. Prin mutarea locatarilor în alte imobile, scutirea de la plata sau crearea de facilități de plată și consolidare. Nu vei obține niciodată unanimitate în rândul locatarilor”
„Legislația ar trebui modificată în așa fel încât responsabilitatea să revină în totalitate autorităților”
„Responsabilitatea reabilitării revine autorităților, cu atât mai mult cu cât e vorba și de imaginea orașului”
„Locatarii sunt de acord cu consolidarea, pentru că au trecut acele vremuri în care le era frică de acest lucru, și trebuie să se dea o lege în care să vizeze locatarii, pentru că este în interesul lor și al publicului, o lege care să fie la limita în a-ți respecta proprietatea, dar va fi în regulă și cu domeniul public”
B. Locatarii
„Locatarii blocului ar trebui să facă ceva și administratorul, să aducă niște planuri și să facem ceva împreună. Eu sunt din Moldova și am învățat că trebuie să ne gospodărim singuri, păi nu?”
„proprietarii sunt de acord cu reconsolidarea, dar Primăria pune probleme”

Rezumatul unei echipe de masteranzi:

„[Ni] se pare că unii chiar sunt înverșunați împotriva autorităților și chiar se „luptă» cu ele ca să nu fie dați afară și sunt împotriva bulinei considerând că nu-și are rostul. Alții așteaptă încă ca autoritățile să intervină, deși speranțele sunt slabe, și păstrează bulina ca să fie în vizor pentru eventuale consolidări. Iar altora le este indiferent, mai ales dacă sunt chiriași și stau pe perioada scurtă sau nedelimitată, spun că autoritățile nu fac oricum nimic. În ceea ce privește teama de riscul seismic, aceștia fie spun că e o prostie să stai cu frică, alții nu au unde să se mute pentru că, având bulina, nimeni nu prea vrea să cumpere și dacă da, la un preț mic, dar sunt conștienți de pericol. Pe viitor, mai nimeni nu va vrea să se mute, doar chiriașii care nu se gândesc oricum la stabilitate (mai sunt unii care se gândesc că dacă ar pleca, probabil că ar păstra și chiria acesta ca să aibă unde să se întoarcă).” (2)

Putem reflecta la aceste rezultate examinând însuși conceptul de locuire sub risc sau riscul în sine. Începând cu anii 1990, în științele sociale s-au afirmat în mare două teorii privind riscul: cea a antropoloagei britanice Mary Douglas și a politologului american Aaron Wildavsky, care leagă riscul de cultură și o a doua, cea a societății riscului, promovată de sociologii Ulrich Beck și Anthony Giddens. Acestea situează riscul într-un cadru mai amplu social și cultural, susținând că atitudinea față de risc nu este, deci, explicabilă prin teoria alegerilor raționale – oamenii nu iau decizii legate de risc prin o cântărire matematică a probabilităților.

Teoria culturală a riscului susține că relația dintre indivizi și risc depinde de cadrul socio-cultural din care provin; indivizii adoptă comportamente specifice legate de risc în funcție de principiile susținute de grupuri sociale sau instituții de care aparțin. Douglas și Wildavsky, analizând raportarea la două teme de risc pentru comunități din Statele Unite în anii 1980 – poluarea aerului și energia nucleară – au observat o diferențiere de atitudini între oameni în legătură cu reperele lor socio-culturale. Pentru cei cu repere colectiviste, egalitare, riscul este maximizat, pentru că temerea de dezastre de mediu devine justificare pentru restricționarea industriei văzute, totodată, ca sursă a inegalității. În contrast, pentru cei cu repere individualiste sau ierarhice, riscul de mediu este respins, oglindind de fapt dorința lor de a limita intervențiile în domeniul privat.

În cazul riscului seismic în București, teoria culturală poate în mod similar lega minimizarea riscului seismic de către un număr de persoane cu repere sociale, precum lipsa generală de încredere în instituții (motivând deci argumentul că expertiza nu are temei sau că o consolidare făcută de primărie va fi deficitară) sau de repere fataliste (va fi ce va fi), individualiste (nu este risc și nu vreau să vină statul să confiște proprietatea/renoveze cum vor ei) sau ierarhice (statul este responsabil, va face ceva, cum nu face, riscul nu poate să fie așa mare). În plus, spre deosebire de Chile, unde cutremurele puternice sunt foarte dese, în București, cutremurele sunt evenimente marcante pentru anumite generații, sunt repere ale memoriei colective, dar nu afectează zi de zi viața oamenilor și riscul lor poate fi minimizat. Indivizii își asumă riscuri și pentru că acestea există ca opțiune pentru ei, prin existența unor instituții sociale percepute ca fiind protectoare sau a unor mecanisme de rezistență. Comportamentele specifice de evitare sau asumare a riscurilor țin de anumite tipare ale relațiilor dintre indivizi și diverse instituții sociale.

Pentru Giddens și Beck, trăim în o societate a riscului, în care discuțiile și temerile legate de viitor domină. Ei pornesc discuția de la hazarde antropice, precum explozia de la Cernobâl și mari scandaluri de mediu. Chiar dacă cutremurele au surse naturale, dinamica societății riscului intervine și aici pentru că instituțiile sociale legate de reducerea, prevenirea sau administrarea riscului devin ele însele riscuri. Sociologia riscului discută și cum riscurile au un impact diferențiat în funcție de clasă. Pentru a merge mai departe, după cum argumentează sociologul Zygmunt Bauman, trăim vremuri în care certitudinea și progresul legate de modernitate au fost înlocuite de îndoieli, incertitudini și ambiguitate. Din această perspectivă, asistăm nu la o societate a riscului, ci la una a incertitudinii: statul modern nu mai este sursă de stabilitate, ci de ambiguitate. În contextul românesc, statul post-decembrist este văzut adesea ca ambiguu, contradictoriu, ineficient, iar aceste perspective se răsfrâng în multe interviuri cu rezidenții clădirilor cu risc seismic: totul este pus la îndoială, de la expertizare, văzută ca posibil eronată ori comandată pentru a satisface anumite interese, la consolidare – metodele folosite, incertitudinea temporală (cât timp vor sta în locuințe temporare), temerea de pierdere a proprietății (motivată și de precedentele din istoria recentă a statului român). Însă percepția statului ca agent al incertitudinii și ambiguității are rădăcini nu atât în colapsul modernității (erau oare românii, sub comunism, ideologie în mod absolut a modernității, încrezători în stat ca agent al certitudinii și progresului?), ci în construcția relațiilor bazate pe neîncredere între actori – între membrii comunității, între locuitori și stat, explicate fie prin prisma climatului de supraveghere și poliție politică din socialism, fie prin o înțelegere a rădăcinilor mai adânci ale privirii adesea hobbesiene asupra mediului social.

Dincolo de privirea de ansamblu a reperelor socio-culturale și dinamicilor societale, greu de controlat, dar important de înțeles, cercetarea implică anumite elemente care pot servi pentru politici publice legate de risc seismic. Acestea pot include o nouă campanie de expertizare tehnică bine definită și transparentă sau cel puțin cu o comunicare mai bună, o flexibilitate mai mare legată de tipul de consolidare, o transparență în proceduri, cât și o deschidere către dialog – oamenii se plâng de faptul că primăria nu acceptă soluții alternative de consolidare și este foarte rigidă cu procedura, în timp ce aceasta rămâne imprevizibilă temporar. Dincolo de toate este nevoia de a implica locuitorii cât mai mult în discuții și consultări, și de a înțelege prin cât mai mult dialog care sunt perspectivele lor, mutând procesul dincolo de bulină.

Articol realizat de: Gruia Bădescu și publicat în volumul „București. Orașul Vulnerabil”, ca parte a proiectului Seismic Alert. Cartea a fost realizată cu sprijinul MKBT: Make Better și a OAR (Ordinul Arhitecților din România).

Notele articolului sunt disponibile aici.

Proiectul Seismic Alert, dedicat conștientizării riscului seismic în București, continuă în 2017 cu sprijinul:

Imprimir

Bulina Roșie − ce urmează după ce ne „obișnuim” cu clădirile încadrate în clasa I sau II de risc seismic

Am ignorat bulina roșie. Timp de un an, în 2009, am mers aproape săptămânal pe strada Speranței numărul 24, unde, într-un minunat apartament cu terasă, aflat la ultimul etaj, aveam să conturez alături de alți liber cugetători ideea asociației Odaia Creativă. La fiecare vizită observam panoul circular roșu ce îmi comunica: „clădire expertizată cu risc I grad seismic”. Am continuat să consider riscul seismic drept ceva abstract, ce nu își avea rostul în ritualul săptămânal. 1977 era un episod istoric, de familie chiar, prin desele istorisiri ale părinților și bunicilor mei. Ulterior aveam să aflu că noi, oamenii, nu prea estimăm bine riscul. Studiile (1) arată că în astfel de situații ne bazăm pe emoții, mai mult decât pe argumente. De fapt, ne este greu să creăm o legătură emoțională cu un eveniment înfricoșător, mai ales dacă șansele ca acesta să aibă loc nu sunt imediate.

În București există 675 clădiri expertizate, dintre care 183 de pericol public (2) încadrate în clasa I sau II de risc seismic. Numărul persoanelor care locuiesc în ele nu este relevat de statistici, dar va fi relevat de proiectul Alert. Dacă lipsa de reacție imediată a indivizilor poate fi parțial explicată de psihologie, nu același raționament se poate aplica în cazul sectorului public. De fapt, una dintre preocupările principale ale politicilor publice urbane a fost și este adresarea efectelor negative ale proximității. Spre exemplu, faptul că Guvernul României a prioritizat (3) și implementat consolidarea seismică pentru clădirile publice (școli, spitale), reflectă demersul de a diminua efectul negativ al unui potențial cutremur în locurile cu o densitate de persoane ridicată.

Rămân însă descoperite imobilele individuale sau de locuire colectivă. În cazul unui cutremur acestea nu vor cauza victime doar în rândul celor ce și-au asumat un risc implicit locuind acolo, ci se vor prăbuși peste alți trecători. Acest cost resimțit de societate, și nu strict de agentul economic (proprietar/ chiriaș) ce a optat să „consume” din bunul (imobilul) respectiv, readuce discuția despre conștientizarea riscului seismic la nivelul politicilor publice (urbane). Iar opțiunile de elaborare a politicilor publice urbane dedicate se încadrează în două categorii principale: inginerie și/sau economie.

Abordarea axată pe inginerie oferă de cele mai multe ori o soluție fizică la problema respectivă, precum tehnici de construcție ce pot menține clădirile relativ ușoare și flexibile (4). Abordările bazate pe economie se concentrează pe stimulente ce pot schimba comportamentul agenților economici, stimulente ce includ reglementări (urbanistice, de construcție), taxe, subvenții. Bulina roșie semnifică de fapt incapacitatea sectorului public de a asigura implementarea unui standard de siguranță al clădirilor. Nu deschid discuția despre utilizarea acestor expertizări pentru specula imobiliară a unor terenuri și imobile localizate în zonele cu valoare imobiliară ridicată din București, este un aspect abordat în alte capitole. Stimulentele oferite în acest moment de către municipalitatea Bucureștiului nu conduc la acțiuni. În 2015, doar 20 de imobile (5) au fost propuse spre consolidare, iar la un an și jumătate distanță de la această aprobare niciuna dintre aceste clădiri nu este consolidată. Chiar și în cazul imobilelor ce se califică în procesul de consolidare, decizia despre firmele ce pot fi contractate pentru efectuarea lucrărilor de consolidare aparține tot municipalității, fapt ce descurajează unele asociații de proprietari. Procesul de decizie colectivă pentru ca o asociație de proprietari să aplice la un program de consolidare este în imponderabilitatea drepturilor individuale conferite de legea condominiului (Legea 230/2007 Legea asociațiilor de proprietari, actualizată 2016) și, din nou, percepția distorsionată asupra riscului seismic.

Clădirea din Speranţei 24 nu mai e azi marcată cu bulină. Clădirea se află însă pe lista imobilelor încadrate în clasa I de risc seismic și este un pericol public. Gândirea, și apoi implementarea, unor stimulente reale pentru consolidarea stocului de locuințe existent e posibil să fie procese la fel de lungi și ignorate ca și până acum, însă modul în care fiecare dintre noi alege să se implice în procesul decizional din asociația de proprietari din care face parte poate fi rapid influențat. Rămâne să convocăm ședințe, să aducem subiectul pe ordinea noastră de zi și să începem negocierea despre cine va plăti lucrările de consolidare.

Articol realizat de: Anamaria Vrabie și publicat în volumul „București. Orașul Vulnerabil”, ca parte a proiectului Seismic Alert. Cartea a fost realizată cu sprijinul MKBT: Make Better și a OAR (Ordinul Arhitecților din România).

Notele articolului sunt disponibile aici.

Proiectul Seismic Alert, dedicat conștientizării riscului seismic în București, continuă în 2017 cu sprijinul:

Imprimir

Clădiri istorice, vulnerabilitate și consolidare

În București, cetățeanul a fost obișnuit să fie un utilizator pasiv de arhitectură, fără drepturi (opțiuni, critică…), fără obligații (întreținere, reparații…). Locuința încă se rezumă la spațiul interior, privat, amenajat după gustul și posibilitățile fiecăruia, spațiile și instalațiile comune, dar și structura de rezistență fiind neglijate. Statul intervenea, și încă este așteptat o facă, în locul proprietarilor. Răspunderea și obligațiile cetățeanului care posedă o locuință rămân pe hârtie, iar aceștia nu le cunosc și/sau înțeleg. Efectele le observăm în oraș, în special în zonele cu vechime mare: fond istoric construit extrem de degradat, vulnerabil.

Raluca-Munteanu-Clădiri-istorice-vulnerabilitate-consolidare-web

Locuirea în clădiri istorice este expresia gradului de cultură urbană, conștiință civică și sentiment al identității locale. Pentru orașul București, traumele postbelice sunt departe de a fi vindecate și se adâncesc prin ignoranța locuitorilor și a administrației.

Un rol important în alegerea unei soluții adecvate, îl au arhitecții. Arhitectul este cel care mediază între cerințele fiecărei părți − a proprietarilor care doresc anumite lucruri, a inginerilor care trebuie să verifice soluțiile de consolidare asftel încât să respecte regulamentele și să fie sigure, dar și cele ale societății, care are nevoie să-și protejeze patrimoniul și identitatea culturală. Din păcate educația arhitecților este lacunară în privința intervențiilor pe clădiri existente, iar soluțiile utilizate sunt în mare majoritate intervenții agresive și brutale: eviscerarea interiorului și reconstrucția cu tehnici moderne în spatele a unor fragmente de fațadă, demolare și reconstrucție parțială cu falsificarea decorației de fațadă… În acest sens un instrument bun, pentru diversificarea soluțiilor și adecvarea lor la specificul clădirilor și nevoile societății, este programul de dezvoltare profesională continuă al arhitecților pe care îl derulează Ordinul Arhitecților din România. Acest program se dezvoltă atât în funcție de cerințele arhitecților, dar și ale societății.

Clădirile și țesutul istoric construiesc un peisaj cultural, unic pentru fiecare localitate, care determină specificul localității. Generații variate de construcții coexistă și realizează o imagine diversă, dar unică față de orice alt oraș. Zonele istorice au regim special de protecție menite să conserve specificul (arhitectură, densitate, organizare spațială…), dar eșuează în a transpune protecția în practică. Un efect vizibil este cel al blocajelor birocratice și al deteriorării accelerate a clădirilor lipsite de o minimă întreținere. Din cauza vulnerabilității orașului, fondul construit din București este relativ recent, față de alte orașe precum Sibiu, Cluj, Brașov, Iași… Clădirile în cea mai mare parte datează abia de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu excepția bisericilor, fapt care nu scade din valoarea orașului.

Arhitectural, clădirile din zonele istorice sunt diverse: cu decorații eclectice, în stil neoromânesc, moderniste… Lipsa unor regulamente stabile și dezvoltarea industriei construcțiilor a contribuit la diversificarea acestui peisaj urban, încă în continuă transformare. Structural însă există două categorii principale de clădiri: din zidărie de cărămidă cu planșee de lemn, respectiv, din zidărie de cărămidă cu planșee și stâlpi de beton armat. Apariția betonului armat în perioada interbelică a avut ca efect creșterea regimului de înălțime și dezvoltarea de geometrii complexe (asimetrii, goluri mari, console, retrageri succesive la ultimele etaje…). Structurile fără beton armat, cu planșeele de lemn sunt mai elastice și preiau mișcările seismice cu deformări mai mici, cu condiția să fie în stare bună și fără degradări fizice ale materialelor (lemn putred, zidării cu probleme de umiditate…). Structurile cu beton armat au rigiditate mai mare, care rezistă bine șocurilor seismice, dar, repetate, se acumulează și produc degradări ireversibile. De aceea, toate tipurile de structură au nevoie de verificare și întreținere permanentă.

Vulnerabilitatea clădirilor istorice vine din faptul că acestea au experimentat deja seismele majore ale secolului al XX-lea, materialele consumând din capacitatea portantă în urmă șocurilor suferite, iar lipsa de întreținere favorizează degradări fizice ale materialelor.

Consolidarea este o soluție de intervenție necesară pentru punerea în siguranță a structurilor, care nu exclude întreținerea permanentă (reparații curente, verificare de echipamente, degradări…). Soluțiile de consolidare sunt diverse și se adaptează la tipurile de spații, la cerințele proprietarilor, la degradările existente și evident la buget. Foarte important de reținut pentru toți proprietarii: nu există o soluție tip pentru consolidare! Există principii și sisteme, care se adaptează la situația particulară a fiecărei clădiri, se verifică prin teste și calcule de rezistență care justifică soluția, iar soluția se detaliază în funcție de particularitățile clădirii.

Sistemele cele mai uzuale sunt: întărirea elementelor structurale existente, care se realizează cel mai adesea prin îmbrăcarea („cămășuirea”) pereților cu plase înglobate în mortar. Plasele sunt de oțel, dar pot fi și din materiale compozite, iar mortarul este cel mai adesea din beton, dar poate fi și de var (există produse speciale pe bază de var folosite pentru consolidarea zidăriilor de cărămidă). În această situație se înlocuiesc complet tencuiala și finisajele pereților și nu poate fi aplicată în cazul clădirilor cu decorație valoroasă (interioară sau exterioară); introducerea de elemente structurale noi, cel mai adesea din beton armat, dar pot fi și din metal sau lemn, pentru a prelua forțele seismice și a completa structura existentă mai slabă. Aceste intervenții reduc din spațiul interior și presupun intervenții destul de invazive, care însă pot fi adaptate pentru protejarea elementelor decorative de valoare; izolarea seismică la bază, care presupune introducerea unor piese speciale la baza clădirii (în fundații sau subsol) care amortizează mișcarea seismică și împiedică transmiterea ei la etajele superioare. Este cea mai puțin invazivă soluție și nu afectează arhitectura clădirii și suprafețele interioare existente.

Foarte important de menționat este că o clădire nu este singură în oraș și deteriorarea ei afectează nu doar pe locuitorii ei, ci pune în pericol și vecinii, și strada. Întreținerea este similară cu programele de verificare periodică și reparații pentru automobile și este obligația proprietarilor. În cazul în care revizia arată că siguranța clădirii este în pericol, trebuie o reparație − consolidare. O mașină avariată poate sta nemișcată și nu devine un pericol. O clădire însă este locuită, deci intervențiile necesare nu pot fi amânate. Abandonată, clădirea reprezintă, de asemenea, un pericol pentru vecinătăți, un disconfort pentru oraș și o pierdere economică (spațiile locuite sunt o valoare economică). Evacuarea și consolidarea impusă nu sunt soluții, ci doar puncte de a crea conflicte și nemulțumiri. Informarea corectă și deciziile comune cu proprietarii sunt de preferat.

Articol realizat de: Raluca Munteanu și publicat în volumul „București. Orașul Vulnerabil”, ca parte a proiectului Seismic Alert. Cartea a fost realizată cu sprijinul MKBT: Make Better și a OAR (Ordinul Arhitecților din România).

Proiectul Seismic Alert, dedicat conștientizării riscului seismic în București, continuă în 2017 cu sprijinul:

Imprimir

Bulina, între simbolică politică publică de prevenție și instrument de speculă imobiliară

În lipsa unui cutremur, bulina „de la primărie” e ceva abstract, cu impact exclusiv asupra prețului imobiliar. Atribuirea, sau nu, a unei buline ține de un domeniu de expertiză tehnică, foarte complexă, ne-accesibilă cetățeanului de rând. La momente de timp diferite, experți diferiți pot da verdicte diferite. Clădirii în care se află Teatrul Notarra, spre exemplu, i-a fost atribuită o bulină în urma unei expertize desfășurate în 1996/97. 20 de ani mai târziu, în urma unei alte expertize seismice plătită tot cu fonduri de la primărie un alt expert tehnic susține că în fapt bulina nu e meritată. Clădirea a fost astfel declasată, de la Clasa I de risc seismic la Clasa II de risc seismic. Teatrul, care primește mii de spectatori pe an, e în aceeași clădire cu alte 52 de apartamente din Bd. Magheru, principala arteră comercială din centrul orașului.

O politică publică de prevenție într-o speță în care starea de fapt e ușor de îndurat, ba chiar convenabilă din unele perspective, nu e simplă. Pentru unele grupuri, există avantaje din a purta bulină: se pot achiziționa sau închiria apartamente cu preț redus, se pot consolida proprietăți private cu fonduri publice.

Pentru alții, bulina poate fi un coșmar: persoane care locuiesc zi de zi în astfel de clădiri, cu teama-n sân de cutremur și care nu dețin posibilități materiale de a se muta în altă parte; sau proprietari ai unor spații comerciale în astfel de clădiri, pe care în urma noilor prevederi legale din toamna lui 2015 (1), nu le mai pot exploata. Chiar și aici, percepția riscului este diferită: risc asupra propriei vieți sau de daună materială

Interacțiunile cu asociațiile de proprietari, desfășurate în cadrul proiectului Alert, ne-au relevat multe spețe de speculă imobiliară (2). Pe scurt, un mecanism uzual este specularea prețului redus de achiziție al apartamentelor din clădiri cu bulină și recuperarea investiției prin închiriere către necunoscători. Bulina poate astfel să fie un element indus, pentru „a elibera” pe piață mai multe proprietăți, la prețuri convenabile. Și specularea prețului redus de achiziție al apartamentelor, urmat de accesarea de fonduri publice de consolidare pare să fi fost un scenariu dezirabil, dat fiind că unele proprietăți cu bulină se află în locuri cu mare potențial de valorificare imobiliară. Un alt mecanism este beneficierea de chirii pentru funcțiuni comerciale sub prețul pieței, pe motiv de risc seismic. Persoanele aflate în vulnerabilitate nu ar fi chiriașii, în sine, cât angajații și clienții acestora. La demontarea acestei scheme au contribuit noile prevederi legale care restricționează activitățile comerciale în clădiri cu risc seismic, menționate mai sus. Însă, unde e voință, se găsesc soluții. Deja, unele spații comerciale în care au fost suspendate peste noapte activități, acum găzduiesc alți comercianți chiriași.

Toate aceste mecanisme de piață – unde cumpărătorii speculează situații de vulnerabilitate în ofertanți – ar trebui să indice că intervențiile și acțiunile publice în mitigarea riscului seismic nu ar trebui să se refere doar la fonduri pentru consolidare. Pare că tot ce se face acum e greșit: se alocă fonduri puține, nici acelea, puține cum sunt, nu se cheltuiesc, există multiple procese pe rol între beneficiari ai programului de consolidare și primărie. Programul este defectuos, și ca abordare, și ca volum al implementării și ca impact. Anii trec, problemele rămân, ba chiar cresc în amploare.

În esență, avem de-a face cu

1. piața imobiliară rezidențială (în termeni de economie urbană)

2. politica de locuire la nivel local (în termeni de politică urbană).

Cea din urmă e aproape nonexistentă. Piețele imobiliare sunt în general caracterizate de multe imperfecțiuni și situații de eșec. Există dezechilibre în relațiile de putere între cei care dezvoltă sau dețin, spre comercializare, locuințe și cei care au nevoie de locuințe. Asimetria informației e un eșec comun al acestei piețe: unele persoane dețin mai multe date și cunoștințe pe care le folosc în interesul propriu, față de alte persoane care nu au educația, expunerea sau capacitatea de a accesa aceleași cunoștințe. Plus că va exista întotdeauna o categorie de persoane ale căror venituri nu sunt suficiente pentru a accesa o locuință sigură și adecvată nevoilor lor, și pentru care e nevoie de sprijin public în furnizarea de locuințe la preț (de cumpărare sau închiriere) subvenționat.

În contextul tuturor acestor eșecuri și deficiențe ce necesită a fi corectate, riscul seismic adaugă o provocare în plus politicii de locuire locală: siguranța locuinței, în anticiparea unui hazard natural pentru care doar data producerii este impredictibilă, însă scenariul producerii este iminent.

Așadar, problema locuirii sub risc seismic nu ar trebui să se transpună exclusiv într-un program de consolidare a clădirilor. Dacă înțelegem problema în ansamblul ei, cauzele și efectele acesteia, sunt multe alte fronturi pe care ar trebui intervenit: sistem de informare a chiriașilor și limitare a riscului la care se expun atunci când aleg o locuință spre închiriere, programe de capacitare a asociațiilor de proprietari pentru a putea mobiliza și gestiona acțiuni colective, sprijin pentru eliminarea blocajelor în care se află unele proprietăți din condominii (eg. proprietar necunoscut/în litigiu/plecat din țară sau dezinteresat), sprijin pentru relocare a celor aflați în risc către locuințe sigure, și doar apoi cofinanțare diferențiată pentru consolidarea clădirilor, în funcție de nivelul de venit al proprietarilor.

Articol realizat de: Marina Neagu și publicat în volumul „București. Orașul Vulnerabil”, ca parte a proiectului Seismic Alert. Cartea a fost realizată cu sprijinul MKBT: Make Better și a OAR (Ordinul Arhitecților din România).

Notele articolului sunt disponibile aici.

Proiectul Seismic Alert, dedicat conștientizării riscului seismic în București, continuă în 2017 cu sprijinul:

Imprimir

Vulnerabilitățile normative și instituționale ale Bucureștiului (partea I)

…sau între vorbe (teorie, legi…) și fapte (capacitate operațională și asumare instituțional-administrativă…)

Teoretizând despre vulnerabilități în vremuri liniștite

Vulnerabilitatea urbană este cel mai adesea analizată doar din perspectiva pericolului de prăbușire a clădirilor la seisme. Dar vulnerabilitatea orașelor/teritoriilor nu trebuie limitată doar la această categorie de riscuri. Vulnerabilitatea este în primul rând expunerea fizică la un pericol, apoi o anumită fragilitate în raport cu acest eveniment și în cele din urmă lipsa de cunoaștere a modului în care o societate/o organizație să se comporte în caz de dezastru.

Cuvântul „vulnerabil” este derivat din „vulnerabilis” în limba latină, cu „vulnerare” care înseamnă „rănit”, care poate fi rănit, să fie afectat de un pericol extern. Prin extensie, este sinonim cu fragilitate în raport cu o amenințare. Utilizarea acestui concept abundă astăzi într-un număr mare de lucrări științifice, în special cu sensul de vulnerabilitate a societăților față de riscurile de origine naturală sau antropică.

Studii despre vulnerabilitățile Bucureștiului, științifice, dar accesibile publicului, argumentate statistic și însoțite de hărți relevante, au scris printre alții, Iuliana Armaș și colab., dar și Samuel Rufat ș.a.

Vulnerabilitatea instituțională traduce capacitatea de răspuns a instituțiilor la criză. Altfel spus, se referă la abilitatea instituțiilor publice responsabile de a anticipa și acționa pentru controlul și reducerea vulnerabilităților identificate în spațiul urban, respectiv capacitatea de a reacționa eficient în momentul producerii accidentelor. Vulnerabilitatea instituțională este asociată vulnerabilității umane sau sociale, fiind un factor indirect al acesteia din urmă. În fapt, vom considera vulnerabilă instituțional o administrației publică ale căror instituții și structuri nu sunt pregătite să reacționeze cu eficacitate sau nu au personal pregătit și suficient pentru reacții rapide și coerente sau nu au mijloacele materiale, inclusiv soluții de cazare de urgență, pentru a sprijini populația afectată de catastrofă. Absența unora dintre elementele menționate se pot constitui în factori de vulnerabilitate care pot contribui la accentuarea crizelor umanitare și socio-economice și nu la soluționarea acestora, în cazul producerii catastrofelor sau accidentelor.

Cum contribuie neclaritatea sau absența de normă juridică la vulnerabilitatea instituțională a orașelor/teritoriilor?

Întrucât organizarea administrației, a instituțiilor și relațiilor/intervențiilor în comunitate pentru reducerea riscurilor și diminuarea vulnerabilităților urbane se bazează pe un cadru legislativ eficace, coerent și acoperitor, orice neclaritate sau absență de normă juridică va produce sau va contribui la vulnerabilitatea instituțională a orașelor/teritoriilor. Tocmai de aceea, apreciem că reducerea riscurilor naturale și antropice, respectiv creșterea capacității de a interveni a autorităților publice pentru diminuarea vulnerabilității orașelor, nu se poate face fără un cadru legislativ ferm și coerent, respectiv fără instituții care să fie eficiente și să își îndeplinească responsabilitățile stabilite de lege. În mod contrar, o legislației incoerentă, respectiv instituții și administrații care nu își îndeplinesc responsabilitrățile stabilite de lege, vor contribui la accentuarea vulnerabilității orașelor/teritoriilor.

Bogdan-Suditu_Vulerabilitate_cutremur_bucuresti_seismic-alert_web

Câteva dintre vorbele scrise sau normele juridice care ar trebui să contribuie la limitarea vulnerabilității Bucureștiului

Legislația României aplicabilă surselor de risc și soluționării vulnerabilităților nu este fără de reproș: ba planificarea urbană/teritorială și regulile privind administrarea condominiilor sunt domeniu de lege ordinară ce trebuie să se supună protecției organice a legislației proprietății, ba normele instituite pentru reducerea riscului nu oferă soluții alternative eficiente și clare pentru persoanele vizate (ex. consolidare cu proprietarii în casă sau cu relocarea lor în cvasi-absentele locuințe de necesitate…) etc. Dar cu toate acestea nu putem spune că legiuitorul nu a căutat soluții, atât pentru a crea cadrul de intervenție în zonele urbane de risc, cât și pentru a mobiliza actorii publici și privați, respectiv resursele financiare necesare pentru intervenții țintite eficiente. Nu voi vorbi despre legislația privind reducerea riscului seismic, ci despre alte acte normative care au prevederi specifice complementare.

Legea nr. 153/2011 („Legea fațadelor”)

În conformitate cu prevederile Legii nr. 153/2011 privind măsuri de creștere a calității arhitectural-ambientale a clădirilor („Legea fațadelor”) „deţinătorii de orice fel ai clădirilor care, prin nivelul de degradare a sistemului de închidere perimetrală, pun în pericol sănătatea, viaţa, integritatea fizică şi siguranţa populaţiei şi/sau afectează calitatea mediului înconjurător, a cadrului urban construit şi a spaţiilor publice urbane… sunt obligaţi ca, din proprie iniţiativă, să ia măsuri de realizare a lucrărilor de intervenţie pentru reabilitarea structural-arhitecturală a anvelopei clădirilor”, iar „autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a elabora, organiza, monitoriza şi controla realizarea programelor multianuale privind creşterea calităţii arhitecturalambientale a clădirilor prin reabilitarea structural-arhitecturală a anvelopei acestora, în concordanţă cu planurile de urbanism şi regulamentele locale aferente, aprobate în condiţiile legii” (art. 1). Legea nu se aplică pentru clădirile expertizate tehnic şi încadrate, în condiţiile legii, în clasa I de risc seismic, deoarece proprietarii acestora sunt obligaţi de celelalte legi să acţioneze pentru executarea lucrărilor de intervenţie privind reducerea riscului seismic al clădirilor.

Legea nr. 185/2013

Prin Legea nr. 185/2013 privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicítate este interzisă amplasarea mijloacelor de publicitate pe monumentele istorice, cu excepţia firmelor care anunţă activitatea ce se desfăşoară în interiorul clădirii şi a mesh-urilor amplasate pe perioada efectuării lucrărilor de consolidare/restaurare în condiţiile prezentei legi, respectiv pe clădirile aflate în stare avansată de deteriorare, în situaţia în care amplasarea mijlocului de publicitate afectează structura de rezistenţă şi/sau stabilitatea şi integritatea elementelor constructive şi decorative ale anvelopei clădirii (art. 15). Ați văzut cum arată zona construită protejată Magheru – Bălcescu? Bulevardul este plin de clădiri vechi degradate, multe dintre ele monumente istorice, dar care sunt utilizate ilegal ca structuri-suport pentru mijloace de publicitate de mare suprafață! Seria de acte normative prin care se creează cadrul de intervenție /coerciție pentru ameliorarea calității fondului construit și reducerii vulnerabilităților urbane este completat și de Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari care stipulează că veniturile obţinute din exploatarea proprietăţii comune aparţin asociaţiei de proprietari. Aceste venituri alimentează fondurile speciale ale asociaţiei de proprietari pentru reparaţii şi investiţii cu privire la proprietatea comună şi nu se plătesc proprietarilor. Lista acestor venituri, precum şi cheltuielile aferente lor sunt prezentate semestrial într-un raport afişat la avizierul asociaţiei de proprietari. (art. 13). Legea este clară: neluarea de către proprietari, de către asociaţia de proprietari sau de către comitetul executiv al asociaţiei de proprietari a tuturor măsurilor necesare pentru repararea şi menţinerea în stare de siguranţă a clădirii şi a instalaţiilor comune aferente pe toată durata existenţei acestora este contravenție, iar constatarea contravenţiilor, făcută la sesizarea oricărei persoane interesate, precum şi aplicarea sancţiunilor corespunzătoare se fac de către persoanele împuternicite de Inspectoratul de Stat în Construcţii (ISC) şi de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, de primari sau de împuterniciţii acestora (art. 56).

Iar enumerarea actelor normative care instituie măsuri care ar trebui să contribuie la reducerea vulnerabilităților ar putea continua…

Partea I a articolului realizat de: Bogdan Suditu și publicat în volumul „București. Orașul Vulnerabil”, ca parte a proiectului Seismic Alert. Cartea a fost realizată cu sprijinul MKBT: Make Better și a OAR (Ordinul Arhitecților din România).

Partea a II-a a articolului aici.

Proiectul Seismic Alert, dedicat conștientizării riscului seismic în București, continuă cu sprijinul:

Imprimir

Save

Vulnerabilitățile normative și instituționale ale Bucureștiului (partea a II-a)

Despre efectele neîndeplinirii responsabilităților și neaplicării legii sau despre accentuarea riscurilor ca urmare a vulnerabilităților instituționale bucureștene

Referitor la „Legea Fațadelor”, aflăm dintr-un interviu acordat de arhitectul-șef al Capitalei în 2015 că Primăria Capitalei a inventariat 2.208 de clădirile dărăpănate din centrul Capitalei și a reușit să identifice proprietarii acestora. O parte dintre proprietari au fost deja notificați, însă municipalitatea nu poate înainta în aplicarea prevederilor legii deoarece nu a aprobat regulamentul în baza căruia să se facă lucrările. Aparent s-a împotmolit într-un aviz al Ministerului Culturii. Acest regulament trebuia aprobat încă din octombrie 2011, iar clădirile vizate trebuiau reparate, fie de proprietari, fie de autorități, până în 2013. Față de momentul interviului și raportului menționat, nu pare să se fi schimbat nimic!

În conformitate cu Legea nr. 185/2013 privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate, după 1 octombrie 2015 ar fi trebuit să nu mai vedem învelite în pânze imense de publicitate, monumente istorice sau alte clădiri din zonele construite protejate, așa cum este Bulevardul Magheru-Bălcescu. Dar întrucât ISC și Primăria Municipiului București (PMB) nu îndeplinesc prevederile legale, le vedem parazitând și astăzi peisajul urban, monumentele istorice și bugetul de stat! Ilegalități care se constituie în vulnerabilități instituționale grave! În februarie 2016 prin intermediul www.romaniacurata.ro/ia-statulla-intrebari au fost trimise către Inspectoratul de Stat în Construcții și către Poliția Locală a Municipiului București (instituții cu rol de control în urbanism și construcții, inclusiv panotaj publicitar, cf. Legii nr. 50/1991, Legii 350/2001, Legii nr. 185/2013, respectiv Legii 155/2010) două solicitări de informații privind numărul contravențiilor constatate (cf. art. 51 alin. 3) în Municipiul Bucuresti (cu solicitare detaliere pentru perimetrul Bd. Gh. Magheru și Bd. Nicolae Bălcescu – zonă construită protejată, cuprinzând și numeroase monumente istorice de clasa A sau B), detaliat pe sectoare și fapte contravenționale (cf. art. 49, alin. 1, lit. a-o), numărul constatărilor de mijloace de publicitate amplasate fără proiect tehnic ori pe baza unor autorizaţii nelegal emise (cf. art. 51, alin. 4), numărul de adrese de aducere la cunoştinţa autorităţilor administraţiei publice locale (Primăriei Generale a Municipiului București, în acest caz) cu privire la controalele efectuate de Inspectoratul de Stat în Construcţii și a constatărilor şi măsurilor dispuse de ISC (cf. art. 51, alin. 5), cuantumul contravențiilor aplicate, în cazul contravenţiilor constatate de către personalul împuternicit din cadrul ISC (cf. art. 51 alin. 6 lit. a), detaliat pe sectoare și fapte contravenționale (cf. art. 49, alin. 1, lit. a-o). Poliția Locală a Municipiului București nu a răspuns solicitării nici până astăzi, iar Inspectoratul de Stat în Construcții a spus că, deși legea îi dă anumite sarcini și responsabilități, nu a făcut niciun control în perioada trecută de la intrarea în vigoare a termenului prorogat al legii (1 octombrie 2015), dată de la care, oficial, orice mijloc de publicitate amplasat în spațiul public care nu este amplasat conform prevederilor legale și regulamentului local de publicitate, devine ilegal! și, din nou, nu am văzut nimic schimbându-se de atunci!

Panourile și meshurile abundă, clădirile se degradează, funcționarii ISC stau iresponsabil de liniștiți în birourile lor situate într-o clădire de sticlă și oțel realizată prin derogare urbanistică, iar Bucureștiul se vulnerabilizează cu fiecare zi trecută! În privința prevederilor privind veniturile obținute de asociațiile de proprietari, spre exemplu din închirierea fațadelor pentru amplasarea mijloacelor de publicitate, în conformitate cu Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, ați auzit de vreun audit al instituțiilor menționate care să cuantifice măsurile luate sau care să demonstreze cum veniturile respective au contribuit la renovarea condominiilor respective, la ameliorarea calității clădirilor și/sau reducerii vulnerabilității urbane? Nici eu! Președinții de asociații, respectiv administratorii de condominii vorbesc despre atitudinile imperative ale proprietarilor de a primi banii obținuți din publicitate sau din închirierea teraselor pe care sunt antene GSM. Despre obligațiile legii, despre prevederile constructive ale acestora sau despre faptul că proprietatea impune și obligații nu numai drepturi, nu vorbește nimeni! Nu încă!…

În loc de concluzii sau ce vom spune atunci când va fi prea târziu

În cazurile menționate, Bucureștiul devine țintă de vulnerabilitate instituțională, nu normativă! Se simte cumva ISC o instituție care, prin nerespectarea legii și neasumarea responsabilităților stabilite de lege, contribuie la creșterea vulnerabilității orașului și bucureștenilor? Își asumă, oare, doamna Primar General a Municipiului București și domnii primari de sectoare bucureștene faptul că neîndeplinirea responsabilităților legale și trenarea aplicării măsurilor legale (sau promise) vor avea efecte nefaste pentru viața orașului și locuitorilor săi? Simt oare primarii de sectoare și legiuitorii responsabilitatea contribuției lor la vulnerabilizarea Bucureștiului atunci când nu clarifică atributele sectoarelor în raport cu cele ale PMB, respectiv atunci când cheltuiesc sume importante pentru a crea (surprinzător este că este …legal, dar nu și eficient sau rațional) cele 6 strategii de dezvoltare a sectoarelor orașului, strategii care nu au însă nicio legatură cu direcțiile strategice de dezvoltare a Municipiului București? Sau atunci când problematicii riscului seismic îi sunt afectați 2 funcționari în MDRAP și 4 în PMB, deranjează pe cineva? Sau că Autoritatea Metropolitană pentru Diminuarea Riscului Seismic promisă cu multe luni în urmă de doamna primar general, nu este încă operațională și nici nu știm ce vrea să fie sau cu ce se va ocupa concret? Nu aștept răspuns! Nici acum și nici mai târziu, atunci când oricum va fi prea târziu! Dar sper că aceste rânduri să fie citite de cei responsabili și să îi determine să se revolte împotriva nepăsării lor! Este o vorbă cunoscută: nu de legi ducem lipsă, ci de măsuri aplicate și responsabilități asumate și corent implementate pentru ca Bucureștiul să nu mai fie atât de vulnerabil în fața riscurilor, în primul rând a celor de natură seismică. Gh. Vîrtosu (1936) aprecia că „Bucureştiul este o victimă a politicii”: primăriile… aplicau cu multă fantezie regulamentele; conducerea primăriilor fiind de ordin politic, face din nevoia captării de simpatie a cetăţenilor tot felul de derogări, păsuiri şi îngăduinţi; jandarmii nu sunt nici energici, nici incoruptibili, iar personalul de control este insuficient ca număr. „Lipsa de autoritate rămâne însă aici ca şi în alte domenii de organizare a capitalei un punct nevralgic în deosebi de dureros», iar în cele mai multe cazuri «cetăţeanul nostru în loc de a fi considerat un om care trebuie educat şi forţat să se supuie unor legi, unor regulamente, şi unor uzanţe de care tot el să tragă folosinţă, cetăţeanul nostru este considerat un alegător care trebuieşte menajat”, uitându-se că „organizarea unui oraş este un act continu de autoritate”. În contextul dezbaterii, subliniem faptul că lipsa de asumare a responsabilităților de către autoritățile publice responsabile nu diminuează vulnerabilitățile urbane, iar neaplicarea legii de către acestea nu le (ne) va absolvi de efectele sale! Vulnerabilitatea Bucureștiului se accentuează însă cu fiecare zi trecută! Iar într-o zi, aceste texte nu vor mai fi de folos nimănui. Va fi prea târziu! Tic-tac! Tic-tac!!!…

Partea a II-a a articolului realizat de: Bogdan Suditu și publicat în volumul „București. Orașul Vulnerabil”, ca parte a proiectului Seismic Alert. Cartea a fost realizată cu sprijinul MKBT: Make Better și a OAR (Ordinul Arhitecților din România).

Partea I a articolului aici.

Proiectul Seismic Alert, dedicat conștientizării riscului seismic în București, continuă cu sprijinul:

Imprimir

Save

Prima extindere a activitații Alert: albumul “București: Orașul vulnerabil”

București: Orașul vulnerabil este un nou proiect al CRIDL care vine să extindă și să completeze activitatea Alert.

Impreună cu Partenerii noștrii, Ordinul Arhitecților din România – Filiala teritorială București și fotograful Cătălin Alexa, vom aduce în fața publicului un album al Bucureștiului văzut prin ochii celor preocupati de “sănătatea” lui și siguranța locuitorilor lui. Deoarece un oraș cu risc seismic trebuie să își îngrijească punctele vulnerabile, și anume aceste clădiri cu risc seismic I, în primul rând. De ce anume? Pentru că în spatele unei clădiri pe o listă sunt un număr de oameni care locuiesc și își desfășoară activități zilnice sub acest risc. Mai exact, în total este vorba despre mii de oameni.

Au fost etichetate, li s-a pus o bulină și au ajuns pe o lista la primărie. Insă prin albumul nostru dorim să oferim acestor clădiri o șansă la a ieși din anonimatul listelor și totodată să tragem un semnal de alarmă asupra existenței lor în spațiul nostru cotidian. Aceste clădiri nu sunt doar niște nume sau numere pe o lista ci sunt spații care există printre noi, ne modelează parcursul zilnic și din păcate, fără implicare și acțiuni concrete, ne pun viața în pericol zi de zi.

Lansarea albumului va avea loc în această iarnă, însă până la acel moment vă invităm să nu ignorați aceste clădiri, ci să vă îngaduiți câteva clipe pentru a percepe și observa spațiul prin care treceți zi de zi, grăbiți și îngijorați. Fiecare construcție cu bulină vă așteaptă ajutorul. Sunt numeroase clădiri cu valoare arhitecturală, istorică, memorială sau chiar afectivă pentru mare parte din locatarii lor. Contribuind la conștientizarea riscului seismic, contribuim la siguranța noastră de zi cu zi, a familiei și a prietenilor, a tuturor.

București: Orașul vulnerabil este un proiect editorial realizat cu sprijinul Ordinului Arhitecţilor din România (OAR) din Timbrul Arhitecturii.

Despre clădirile cu risc seismic sau Bucureștiul vulnerabil în fața iminenței cutremurului…

Vulnerabilitatea orașului menționată încă din titlu, este o temă centrală pentru noi, pe care o vom aborda printr-o producție editorială, albumul București: Orașul vulnerabil. Urmăriți-ne blogul în perioada următoare pentru detalii și noutăți!

În anticiparea acestui nou demers al colectivului Alert, venim cu un articol scris de Bogdan Suditu* (contributor și promotor al proiectului Alert), care vorbește despre această temă din multiple perspective, de la cea de locuitor, până la cea de administrație, după cum veți vedea în continuare.

Cred că fiecăruia dintre noi, amintirea zilei de 4 martie 1977 ne da fiori! Prezența tot mai accentuată în discursurile publice a aspectelor legate de risc seismic și consolidare a clădirilor afectate are sens! Din păcate, foarte multe dintre discursuri sunt de formă (este la modă, dă bine să ataci această problematică, să pari interesat și la curent cu problemele cetățenilor…) și nu sunt însoțite de soluții ! În ZIUA ACEEA, toate aceste vorbe nu vor mai conta, iar când ne vom dezmetici, îl vom căuta pe acarul Păun (dar acesta va fi poate sub ruine…)!

Dezbaterile s-au accentuat în ultimele lunii, atunci când o serie de clădiri cu risc, având funcțiuni care presupun flux de persoane, au fost închise (teatre, magazine, cinematografe…)! Acțiunile în spiritul aplicării legii au deschis discuții contradictorii: pentru unii, clădirile vizate, expertizate și clasate, nu erau considerate a fi un pericol; alții însă au contestat certificările ingineresti, iar mulți alții au vorbit despre necesitatea alocării de mai mulți bani publici pentru programul de consolidări, fară a exista însă o analiză prealabilă a funcționării programului guvernamental dedicat!

Am auzit cu toții povești (adevărate?) legate de clădirile cu bulină sau cele încadrate în oricare dintre clasele de risc seismic: că societățile de asigurare nu acceptă încheierea contractelor de asigurare a acestora, implicit, fără a putea fi asigurate, nicio bancă nu finanțează achiziții de apartamente în imobile de acest tip, că de fapt încadrarea a fost facută după o analiză superficială sau chiar cu rea credință a specialistului atestat, că de fapt multe dintre ele au fost clasate ca să le scadă cota de piață pentru a fi ulterior cumparate la preț mic, demolate și speculată poziția lor în cadrul orașului prin construcții noi, că de fapt multe clădiri cu adevarat risc sunt încă neexpertizate sau au fost atestate ca fiind în stare bună etc.

Ce am simțit că lipsește în articolele de presă și discuțiile profesionale la care mi-a fost dat să asist este însă o analiză a construcțiilor cu risc, nu numai din punctul de vedere al rezistenței structurii construcției, ci și din perspectiva ocupanților acestora (cine sunt aceștia, ce statut de ocupare au, ce categorie de venituri sau vârstă este dominantă, care este perspectiva lor asupra intervenției/non-intervenției sau funcționării programului…) sau funcționării lor (majoritatea fiind imobile de locuințe colective, ar trebui să fie administrate de o asociație de proprietari).

Și am mai simțit, asum riscul de a fi în eroare, că programul guvernamental de consolidare a clădirilor cu risc seismic nu este nici foarte dinamic (resurse financiare și umane din cadrul administraței locale și centrale implicate) și nici foarte funcțional (rezultate evidente, cereri nesoluționate, solicitări de soluții financiare și bugetare alternative pentru a acoperi cerearea și nevoile reale..)! Dar nici aici nu am văzut rezultate notabile care să fie bune practici sau care să contribuie la îmbunătățirea programului în vederea încurajării cât mai multor imobile (apartamente și proprietari) să intre în program.

M-am pus în pielea proprietarilor ca să încerc să înțeleg reticența lor: cât durează reabilitarea (…cazul reabilitării blocului de deasupra Teatrului Tănase, în care proprietarii au preferat să rămână pe loc pe perioada lucrărilor, cu mobile înfășurate în folie si muncitori care turnau betoane in timp ce proprietarii se uitau la televizor sau pregateau prânzul, a făcut ca lucrările să dureze foarte mult…), unde o să mă mut (în locuințe de necesitate puse la dispoziție de PMB sau aș putea închiria oriunde și în anumite limite mi se poate subvenționa chiria plătită…) și ce fac cu mobila pe perioada lucrărilor (..ajută cineva demontarea și transportul, sunt mobilele depozitate în loc sigur și accesibil, care sunt costurile acestor operațiuni sau mă mut cu mobila mea din 5 camere în 2 camere ale locuinței de necesitate?…), care sunt costurile suplimentare ale punerii în ordine a casei după finalizarea lucrărilor de reabilitare, cum acopăr costurile ce îmi revin a le rambursa pentru lucrările de care beneficiez (în raport cu revalorizarea pe piața imobiliară a apartamentului…).

Mulți proprietari din aceste imobile, mai ales dintre cei care au obținut acest statut grație privatizărilor de locuințe de la începutul anilor 90, sunt încă în logica individualității (al meu este apartamentul, restul… nu este treaba mea!), nu a asumării responsabilităților colective (conform cărora, proprietatea presupune și obligații, nu numai drepturi!). În plus, în multe imobile-condominii nu există o asociație de proprietari constituită conform legii, deci deciziile de implicare în programul de consolidare nu se pot lua, iar acolo unde există, acordul obligatoriu de 100% dintre proprietari pune serioase probleme: dacă unul nu vrea sau unul este plecat în străinătate și nu poate fi găsit pentru a semna, nu se poate face nimic…

Apoi m-am poziționat de partea administrației. Evident, rolul ei este să ia măsuri coerente și complementare prin care să protejeze viața cetățenilor. Dar cadrul de acțiune (legea și normele tehnice), precum și resursele sale sunt limitate! Deci cum să procedeze mai eficient în contextul prezent al accentuării problemelor structurale ale clădirilor ca urmare a lipsei de intervenție constantă a proprietarilor pentru ameliorarea/menținerea calități imobilului? Chiar dacă sunt în majoritate imobile cu apartamente deținute de proprietari privați (persoane fizice și juridice), dacă se va întâmpla ceva rău, autoritățile publice (locală și centrală) vor fi învinovățite că nu au făcut nimic! Și în acest caz, cred ca autoritățile, dacă s-au gândit la asta, se află în dilema de a acționa în conformitate cu principiul responsabilității sociale sau al eficienței economice!

Programul guvernamental presupune doar realizarea de lucrări constructive pentru consolidarea structurală a imobilului. Dar aceste imobile vechi au multe alte probleme în afara celor structurale: multe sunt deconectate de la unele utilități (apă caldă, în principal), nu au un ascensor funcțional, au probleme de izolare termică, terasa sau acoperișul au fisuri prin care apa pluvială se infiltrează, instalațiile comune sunt vechi și deteriorate, multe nu au asociații de proprietari legal constituite și/sau pricepute în gestiunea imobilului, multe sunt încărcate de datorii (către furnizori sau diverși proprietari individuali către asociație) etc. Multe dintre apartamentele din aceste imobile au două caracteristici comune: sunt foarte mari și sunt locuite de persoane vârstnice cu venituri reduse, deci vulnerabile! Majoritatea acestor persoane, deși statistic trăiesc bine (cf. indicatori: mp/persoană sau nr. persoane/camere…), în realitate își cheltuiesc aproape întreaga pensie pentru a acoperi cheltuielile de întreținere, iar de restul banilor… trăiesc rău!

Pe scurt, poate că în unele cazuri, intervențiile de consolidare sunt mult prea costisitoare în raport cu eficiența rezultatelor! Pentru unele imobile, poate că soluțiile alternative (care nu sunt încă prevăzute de lege) personalizate și orientate către proprietari și demolarea construcției sunt mai rentabile decât consolidarea structurală (realizată fără suma de intervenții tehnice menționate care să aducă imobilul în reală stare de funcționare). Oare, dacă unei persoane singure sau unui cuplu de pensionari li se propune, li se garantează sprijin pentru achiziția unui apartament cu 1-2 camere în locul celui de 3-5 camere dintr-un bloc cu risc seismic, credeți că ar accepta? Sau dacă unui proprietar care nu utilizează ca domiciliu apartamentul din acest imobil, ci îl închiriază sau îl ține neocupat, i s-ar impune să îl vândă (…expropriere pentru cauză de utilitate publică, deși mai trebuie umblat la legea specifică…), credeți că ar aprecia ca fiind justă și convenabilă măsura? Cutremurul va veni oricum, iar molozul multora din aceste clădiri nu va mai valora doi bani după aceea!

Evident măsurile menționate ar putea fi trâmbițate de unii ca fiind din alte vremuri! Nu zic nu! Și atunci ce să facem? Greu de spus… Menționez doar că numeroase state europene și nord-americane au legislații în domeniu, astfel încât siguranța persoanelor, salubritatea și siguranța clădirilor, respectiv dinamica urbană să fie asigurare! O astfel de decizie a oamenilor de stat și a responsabililor din administrație, deși poate salva vieți, poate determina pierderi de voturi! Greu de pus în balanță o astfel de decizie… dar lipsa de decizie nu rezolvă problema, ci doar o accentuează și o pasează generațiilor următoare!

Gândurile acestea m-au facut să ies pe stradă și să caut clădirile cu risc seismic. Am fost pe străzile Boteanu, pe Câmpineanu, Armenească, Magheru, Bălcescu, Speranței, Schitu Măgureanue etc., acolo unde conform listei publice PMB se găsesc aceste clădiri! Am găsit doar două (pseudo)șantiere: panou de informare lucrare și antreprenor, termene depășite, geamuri sparte, lacăt mare pe ușă, panouri de protecție a perimetrului de lucru, fără muncitori și fără activitate! În rest nimic! Am intrat în blocuri, m-am uitat la panourile de informare și plată utilități, am întrebat câteva persoane dacă exista șantier deschis în interior… Nimic concret! Că o să vină, că va fi, că au trecut și vor reveni… Doar cele două clădiri: ambele în stil art-deco, foste imobile de raport din anii 30-40, eliberate discret de proprietari (?) sau locatari (?), plecați nu se știe când, unde și pentru cât timp! Am avut sentimentul bunei și discretei organizări, în care un singur proprietar a mijlocit această mutare colectivă… M-am uitat în listele PMB ca să aflu informații cu privire la numărul de proprietari/ocupanți ai celor două imobile, dar nu le-am găsit…

În schimb am găsit câteva elemente interesante! Dar despre acestea… altă dată.

*Bogdan Suditu este conferenţiar universitar la Universitatea din Bucureşti (titular cursuri: Geografie socială; Introducere în analiza şi planificarea urbană; Politici de locuire și gestiunea zonelor rezidențiale; Geografia Bucureștiului), diplomat al Ecole Nationale d’Administration – ENA, Strasbourg (2010), doctor în geografie al Universităţii din Bucureşti şi Université d’Angers, Franţa (2006), a coordonat structurile de specialitate privind politicile de locuire şi planificare urbană din cadrul MDRAP (2007-2013).

Am început sondajul Alert

Ca primă activitate, cu sprijinul prof. Bogdan Suditu și al studenților de la Facultatea de Geografie București, am început diseminarea la clădirile expertizate cu risc seismic I de scrisori adresate asociațiilor de proprietari, ca primă informare despre proiectul Alert. Scrisoarea poate fi vizualizată la acest link.

Studenții de asemenea vor colecta un prim set de date din cercetarea de teren (spre ex dacă acele clădiri se mai află încă la adresele menționate, ce se află în proximitatea lor ș.a.). În plus, studenții vor invita asociațiile de proprietari sau locatari ai clădirilor să contribuie la sondajul Alert privind clădirile expertizate a fi cu risc seismic.

Sondajul Alert face parte din demersul nostru de colectare de date, cu sprijinul proprietarior, al asociațiilor de proprietari și al voluntarilor proiectului, privind situația clădirilor catalogate cu risc seismic, tipologia și nevoile celor care locuiesc în acestea. Știm că programul de consolidare seismică desfășurat de Primăria Municipului București are mari deficiențe și rezultate foarte slabe până acum. Așadar considerăm că doar cu o analiză corespunzătoare privind situația acestor clădiri și a locuitorilor acestora putem solicita primăriei ajustarea acestui program și luarea de măsuri adecvate, potrivite nevoilor reale ale cetățenilor afectați. Formularul de colectare de date este disponibil spre a fi completat in cadrul secțiunii Participă la sondaj. Subliniem, desigur, că participarea la acest sondaj este strict voluntară.