Cum facem orașele mai sigure. Ce se spune despre „reziliența” urbană
Îmbunătățirea infrastructurii și direcționarea dezvoltării imobiliare către zone cu potențial de risc mai mic sunt metodele tradiționale de a face orașele mai sigure (1). Doar că, pe măsură ce orașele cresc, sistemele de guvernanță și proprietate devin mai complexe, resursele implicate mai mari, iar soluțiile bazate doar pe instrumente tehnice nu pot funcționa fără erori. Politicile devin la fel de importante ca soluțiile tehnice, iar adaptarea instrumentelor (de finanțare, de comunicare) fundamentală.
În ansamblu, comunitatea internațională a specialiștilor în dezvoltare urbană a adoptat, tot mai mult, discursul „rezilienței urbane” care pornește de la premisa că orașele sunt sisteme complexe și că o pregătire adecvată la dezastre naturale presupune, nu doar reziliența infrastructurii, ci și pe cea socio-instituțională (2).
Majoritatea exemplelor de bună practică pe care le-am analizat au arătat că orașele, care au supraviețuit cu bine unor șocuri, au avut politici coerente cu privire la riscuri în care două elemente esențiale pentru reziliența urbană au fost integrate: descentralizarea și un accent mai mare pe pregătirea și implicarea comunităților locale. Descentralizarea este eficientă, în sensul în care guvernanța bazată pe rețele și parteneriate și auto-organizarea cresc capacitatea de a face față evenimentelor neprevăzute (3).
Cât despre implicarea comunității, orice plan de reducere a pierderilor de vieți omenești trebuie să ia în considerare modul în care sunt construite și funcționează comunitățile în zonele expuse, motivațiile și percepția lor.
În plus, managementul dezastrelor este eficient atunci când integrează măsurile de dezvoltare urbană cu activități de prevenire și educare a populației, managementul situațiilor de urgență și al reconstrucției (4).
Cu alte cuvinte, autoritățile publice centrale pot oferi cadrul legislativ adecvat, precum și finanțare, atâta timp cât există planuri, asumare și responsabilități la nivel local.
București. Managementul riscului seismic?
Bucureștiul nu are o politică sau strategie privitoare la riscul seismic, managementul acestuia făcându-se în mod fragmentat.
Vulnerabilitatea fondului construit este menționată în diferite documente strategice și de planificare – Planul Urbanistic General, de exemplu – însă nu există o politică asumată, care să includă direcții de acțiune, instrumente, un plan pe termen mediu și lung.
Finanțarea consolidării blocurilor de locuințe se realizează din fonduri de la bugetul de stat, administrate la nivel local prin Serviciul de Consolidări, însă rolul asumat de acesta este mai degrabă unul birocratic, de implementare. În interviurile pe care le-am realizat, principala modalitate propusă de îmbunătățire a situației existente era de o mai mare centralizare a acțiunilor, preferabil de către o instituție aflată în subordinea Ministerului Dezvoltării.
Nici comunitățile, nici autoritatea publică locală nu doreau să își asume o abordare strategică sau proactivă.
S-a scris, în presă și nu numai, despre reticența proprietarilor la consolidarea prin programul finanțat de la bugetul de stat. În fapt, există cel puțin trei motive pentru care proprietarii apartamentelor din blocurile expuse nu doresc să acceseze finanțarea pentru consolidarea clădirilor:
- planificarea neparticipativă,
- metodologia de implementare a OG 20/1994 (5) și
- riscul financiar.
Dacă lăsăm de o parte specula imobiliară, neîncrederea în autoritățile publice locale este principala cauza a reticenței proprietarilor aflați în blocuri vulnerabile. Este o narațiune a neîncrederii, care se bazează și pe istoria proprietăților confiscate și apoi retrocedate sau achiziționate după 1989, dar care este alimentată și de cel de-al doilea argument, cel al implementării OG 20/1994. Acesta presupune ca achiziția lucrărilor de consolidare să se facă de către PMB, conform legislației privind achizițiile publice.
Într-o primă variantă a normelor, proprietarii nu aveau un cuvânt de spus în alegerea prestatorului, deși în multe cazuri ei plătesc lucrările prin rate care se pot întinde pe 25 de ani. o modificare ulterioară le-a permis proprietarilor să poată fi reprezentați în comisii pentru contractarea lucrărilor, însă și atunci problemele au persistat. Ele includ majorări ale costurilor prin acte adiționale, calitatea lucrărilor, siguranța bunurilor din apartamentele supuse reabilitării.
În final, deși OG 20/1994 este o lege generoasă, în ceea ce privește fondurile alocate, ea nu minimizează riscul financiar pentru proprietari.
Lucrările de consolidare nu pot include și renovarea apartamentelor. Proprietarii care au accesat programul de finanțare au constatat că la finalul lucrărilor a fost necesar să facă investiții suplimentare, în renovarea interioarelor care au avut de suferit.
Garanția plății ratelor către PMB se face cu propriul apartament, ceea ce descurajează proprietarii de la un angajament financiar pe termen lung.
Ce fel de soluții pentru București
Înființarea unei instituții separate care să administreze consolidarea clădirilor și forțarea proprietarilor de a părăsi apartamentele pentru a fi renovate sunt cele două soluții vehiculate deseori de către presă și autoritățile locale. Numai că ele nu răspund în mod real cauzelor pentru care vulnerabilitatea Bucureștiului a devenit o problemă perpetuată la nesfârșit.
Cele numai 36 de clădiri consolidate în 20 de ani (date disponibile la momentul scrierii articolului) și estimările de 6.500 de victime într-o situație convențională medie (6) ar trebui să ne dea mai mult de gândit.
Este important, în primul rând, ca Bucureștiul să aibă o strategie și un plan de acțiune clar definite pentru managementul riscului seismic, care să includă măsuri de consolidare, dar și acțiuni de prevenire și pregătire a populației, abordate integrat. În plus, o mai mare descentralizare a resurselor ar implica o mai mare responsabilitate și asumare la nivel local.
În al doilea rând, măsurile de coerciție a proprietarilor sunt importante, însă cu precădere în cazul speculei imobiliare, prin amenzi și / sau interzicerea închirierii apartamentelor din blocuri vulnerabile. În celelalte cazuri, este important de notat că o abordare participativă, care să dea proprietarilor mai multe drepturi în achiziția lucrărilor, ar crea mai multă încredere în programul finanțat de la bugetul de stat. Aceasta nu este, însă, singura soluție, și, mai important de atât, probabil nici cea mai eficientă din punct de vedere al costurilor.
Autoritatea publică locală ar putea mai degrabă aborda un rol de mediator, între proprietari și dezvoltatori imobiliari, care ar asigura reconstrucția clădirilor la o densitate sustenabilă financiar și care ar garanta locuințe sigure pentru cei care sunt acum expuși.
Articol realizat de: Irina Paraschivoiu și publicat în volumul „București. Orașul Vulnerabil”, ca parte a proiectului Seismic Alert. Cartea a fost realizată cu sprijinul MKBT: Make Better și a OAR (Ordinul Arhitecților din România).
Notele și bibliografia articolului sunt disponibile aici.
Proiectul Seismic Alert, dedicat conștientizării riscului seismic în București, continuă în 2017 cu sprijinul:
