Kilometrul Zero al Capitalei − de la Agonie la Extaz?

49

„Și, vă costă mult întreținerea aici?” a întrebat antropologul în devenire într-un „teren” declarat în jurul kilometrului zero al capitalei București. „Lemnele? Da, costă, cam la 2000 lei pe iarnă.” A venit răspunsul sec. Ochii mari și privirea neîncrezătoare au dus dialogul mai departe: „Lemne? Adică faceți foc cu lemne?”. „Pai da domnișoara, cu lemne, că nu avem gaz aici. Știți cum e: kilometrul zero al capitalei, zero condiții”.

Așadar, într-o lume în care vorbim de digitizare și de cum putem conecta centrala termică la telefonul mobil pentru confortul personal, undeva în Centrul Bucureștiului încălzirea locuinței poate însemna și foc cu lemne. Este o adaptare la condițiile de mediu, o lupta de supraviețuire într-un context nefavorabil. O realitate mai mult sau mai puțin cunoscută, mai mult sau mai puțin acceptată. Dincolo de focul de lemne zace pericolul nevăzut al mișcărilor haotice ale plăcilor tectonice, așa numitul „cutremur”. Amenințarea unei expuneri evidente la catastrofă stă ascunsă în spatele unei buline roșii, dincolo de tencuiala scorojită, și trăiește în amintirea sunetului generat de dansul pereților pe muzica ultimului seism trăit în același loc: unde s-au născut copiii, s-a trăit tinerețea și-„o viață întreagă”. Și fiindcă s-a îmbrățișat cu seninătate acest „aici am trăit” se amână la infinit materializarea pericolului în dezastru: pereții aceștia dansează pe sunetul plăcilor tectonice, dar nu vor cădea niciodată, nu-și vor lua pauză și nu se vor prăbuși. Sunt investiți emoțional prin trăirea în simbioza: eu, locatarul, nu te părăsesc, tu, casa, îmi vei da acoperiș și vei memora ca-ntr-o bază de date digitală, suma tuturor momentelor esențiale ale vieții mele de locatar. Aici începe negocierea cu conștientizarea amenințării unui pericolului iminent: sub umbrela unui clasic refuz de acceptare a realității: „pereții ăștia n-au cum sa cadă, domnișoară”, în spatele unei aparente atitudini ignorate vis-à-vis de evenimentul cu caracter imprevizibil al mișcării seismice, stă cunoașterea măsurilor de protecție în aproape totalitatea lor. Dezastrul, „cronica unei morți anunțate”, determină comportamentul locatarilor: realitatea începe și se termină între acei pereți și adaptarea selectivă variază în funcție de vârsta și de timpul trăit în aceste condiții. Conexiunea cu riscul, fie el și cel seismic, are un punct de pornire în clasicul „nu mi se poate întâmplă mie” și se termină cu „am trăit destul, dacă așa va vrea Domnul, aici mă îngroapă”. Va să zică reacția în fața pericolului probabil, dar impredictibil din punct de vedere al localizării temporale, se îmbracă în presupusa
armură a ignoranței și folosește fatidicul „așa a fost scris” – invocarea acelui ceva, mai presus de Om, care decide și dispune: Divinitatea.

Pereții vizibil scorojiți din stradă ascund însă și apartamente utilate modern, cu aparatura hi-tec, cu centrală proprie și decorate în stilul Biedermeier sau cu puternice accente de boemii provensale. Riscul unui cataclism pălește așadar în fața unor geamuri înalte prin care pătrund lumina naturală și confortul vieții chic-boeme. Întâmplător, într-un periplu nebun în căutarea unui apartament în scopul declarat de a mă „așeza la casa mea”, am parcurs activ oferta vilelor interbelice. Am jucat cu riscul seismic deasupra capului căci e mult mai atractiv să vrei să locuiești pe o străduța veche din centru decât într-un bloc construit după 1977, undeva la 6 stații de autobuz și două schimbări de magistrale. Am cedat în fața riscului și m-am lecuit pentru o perioadă de a-mi face casa în casă cu bulina sau a mă declara proprietar. In fond, ce e așa plăcut în a plăti o viață întreagă pentru un loc care nu îți place sau stă să cadă? Dar am prieteni și cunoscuți care locuiesc sub această amenințare dintr-un întreg set de motive: de la „aveam nevoie de un loc rapid” – și au trecut vreo 4 ani de când locuința s-a transformat în „acasă”, la „liniștea cartierului” și „lumina din cameră” la „ies din casa și în 5 minute de mers pe jos sunt oriunde în Centru”. Așadar, factorul esențial îl reprezintă confortul personal, iar dacă aceasta se traduce prin proximitatea punctelor de interes sau atracție către vintage-ul atât de prezent în viața de zi cu zi, nu există chirie prea mare și nici bulină prea roșie.

Desigur, comportamentul în fața riscului este determinat de suma de credințe, valori sociale și culturale și de informație acumulate. Mary Douglas și Aaron Wildavsky au dezvoltat teoria culturală în baza căreia oamenii percep riscul și reacționează diferit la acesta, determinând astfel dezvoltarea unor structuri sociale cu grad de control și cooperare diferit. Ele co-există și sunt dependente, căci una fără cealaltă nu e posibil. Fie că vorbim de formele de guvernare, de ONG-uri, de piața (cea imobiliară în cazul nostru), de fataliști (mulți dintre locuitori) sau de autonomi – cei care nu aparțin niciunei grupări – toate își găsesc reprezentare în realitatea urbană amenințată din umbră de un seism. Riscul este așadar prezent și recunoscut de toate formele, iar pregătirea pentru și reacția în fața acestuia este reglementată de organismul cu cea mai mare formă de control. Sau cel mai vocal. Mary Douglas afirmă în „Puritate și Pericol”: „Pericolul poartă mai multe forme și este omniprezent. Acțiunea ar paraliza dacă omul ar trebui să adreseze toate riscurile posibile, anxietatea trebuie să fie selectivă.” Tot Douglas reușește să ne aducă aminte că, în timp, am făcut din risc un tabu. Argumentele despre risc sunt încărcate emoțional și politic, iar a vorbi despre acesta invariabil duce la acuzații.

Vezi harta clădirilor expertizate și încadrate în clase de risc seismic pe site-ul seismic-alert.ro

49-harta
Harta clădirilor expertizate și încadrate în clase de risc seismic – zona centrală a capitalei

Cu toate acestea, tratarea problemei aleatoriu, fără oferirea unor soluții viabile și palpabile, o atitudine indusă cel mai adesea de judecăți rațional-financiare, cărora componenta emoțională le lipsește cu desăvârșire se soldează, cel mai adesea, cu discuții post calamitate despre cum și cine a greșit, unde și când se putea face mai mult și mai bine. Altfel spus, putem alege să măturam superficial casa și să ascundem praful sub clasicul preș sau putem face o curățenie generală.

Locatarii kilometrului zero al Capitalei nu sunt doar captivii emoționalului, ci și ai legislației, ai locuințelor declarate insalubre sau ai confortului personal. Sistemul se dovedește însă incapabil de a desena și implementa soluții holistice care să deservească societății civile, locuitorilor de spații calamitate, oamenilor ca noi, de lângă noi, și într-un final: nouă. Însă, în bătălia de zi cu zi, sistemul încearcă să prioritizeze atât riscurile cât să jongleze cu nevoile curente, legate de șomaj, lipsa spațiilor verzi, a traficului sufocant, electrificare și multe altele, în detrimentul identificării unor soluții pe termen mediu și lung de minimizare a dezastrului ce poate fi produs în eventualitatea unui seism cu adevărat devastator. Pe de altă parte, locatarul alege non combatul cu sistemul, se satură de haos și de captivitatea legislativă, de lipsa de comunicare coerentă și de lipsa de transparență pe care o invocă în mod constant. Până acum nu l-a convins nimeni că sistemul are resurse suficiente și pentru o potențială soluție. Poate că succesul constă într-un parteneriat activ, în mutarea simbiozei de la locatar – spațiu locuit către locatar – municipalitate, acolo unde, la masa negocierii, se ascultă activ de ambele părți.

Reprezentarea locatarului însă, canalizarea lui înspre acea formă de organizare care să îi dea o voce suficient de puternică cât să îi permită un loc la masa discuțiilor lasă de dorit. Ar fi simplu să invocam diferențele de generație, cultură și cunoștințe, însă am cădea într-o generalizare ineficientă. Adevărul e undeva la mijloc, dar ar trebui să îl reprezinte atât pe locuitorul în tranzit, cât și pe proprietarul trecut de prima tinerețe. Atunci poate ne-am ancora în realitate în loc să visăm boem nostalgic la Bucureștiul care a fost sau care poate să devină, plasând acțiunea într-un viitor pe care îl percepem suficient de puternic cât să se rezolve singur.

Până atunci însă și până la următoarea mișcare telurică de amploare, până la următorul dans, poate și ultimul al pereților uzați, principala grijă va fi costul lemnului și apărarea de îngheț sau cafeaua de duminică, în Centru. Cutremurul poate mai așteaptă. Poate…

Articol realizat de: Ana Maria Ciovică și publicat în volumul „București. Orașul Vulnerabil”, ca parte a proiectului Seismic Alert. Cartea a fost realizată cu sprijinul MKBT: Make Better și a OAR (Ordinul Arhitecților din România).

Proiectul Seismic Alert, dedicat conștientizării riscului seismic în București, continuă în 2017 cu sprijinul:

Imprimir

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *